Dumnezeu iubeşte piatra şi comunităţile mari

Catedrala Mitropolitană din Timişoara FOTO mitropolia-banatului.ro

Videoclipul-protest la adresa Catedralei Mântuirii Neamului tinde să producă un efect contrar celui propus. Mulţi vor sprijini construcţia catedralei (care e deja vizibilă), în dauna celor ce nu o doresc.  Asta pentru că Taxi şi prietenii, voci respectabile ale opiniei publice, au dat dovadă de uşoară naivitate teologică şi stângăcie în comunicare, asociată cu un subtil iz ne-ortodox.

Dragii mei, nu confundaţi smerenia cu demnitatea sau megalomania cu măreţia.

Am stat şi am urmărit atent explozia de opinii la adresa videoclipului. Am aşteptat o analiză „la rece“ sau măcar o reacţie oficială. Probabil respectabilitatea vocilor din videoclip determină o înţeleaptă prudenţă a autorităţilor bisericeşti. În fond, este oarecum delicat să explici şi să înţelegi de ce anumite personalităţi sunt pornite contra unui proiect al BOR (pentru mulţi, propria lor Biserică).

Dreptul la opinie este sfânt, aşa că oamenii au dreptul să-şi spună părerea. De aceea, detest atacurile la persoană, hulirea lor în public sau chiar osândirea lor. E necreştineşte. Am râs însă de umorul involuntar, pe alocuri chiar năzdrăvan, pe care l-au stârnit. Ce să-i faci, umorul e o formă sănătoasă de a replica în situaţii delicate. Dreptul la opinie o fi sfânt, dar o opinie insuficient documentată nu e şi autorizată. Opinia e sfântă doar când şi Dumnezeu e de acord. Ori, în cazul de faţă, Dumnezeu nu discriminează betonul şi comunităţile mari. Ba chiar le iubeşte.

E cazul însă să ne oprim un pic şi să analizăm la rece ce se întâmplă. Aşadar:

1. Proiectul catedralei tinde să devină ceea ce a fost Hristos în epoca Sa: motiv de ceartă şi dezbinare. Ceea ce este contrar chiar ideii de la care se pleacă: această catedrală se vrea a fi un simbol văzut al Ortodoxiei româneşti, element identitar al religiei noastre majoritare. De aici şi denumirea, adeseori insuficient înţeleasă „Catedrala Mântuirii Neamului“. Adică Biserica este cea care poate mântui pe om în sinea lui, întregul neam românesc şi chiar întregul neam omenesc. Este vorba despre rolul pe care Biserica l-a jucat în istoria acestui neam. Şi-l mai poate juca, mai ales că neamul este ameninţat cu destrămarea identitară sub asaltul globalizării. Desigur, nu toţi cei din neam se vor mântui, cum tot aşa filetismul (punerea neamului mai presus de Dumnezeu) este erezie.

Ei bine, dezbinarea şi cearta pe catedrală pleacă, ca şi în cazul lui Hristos, de la insuficienta înţelegere a proiectului. Deşi Patriarhia a dedicat proiectului un site, cu motivaţii clare, cred că explicarea şi expunerea acestora în spaţiul public sunt prioritare, dacă vrem ca, pe viitor, să nu mai avem neînţelegeri în privinţa rostului acestei catedrale. Şi, în general, cu cât Biserica vrea să fie mai implicată în social,  cu atât este mai mare nevoie de explicaţii limpezi şi complete. Nădăjduiesc că acest lucru se poate înfăptui, mai cu seamă cu cât, din ce ştiu, Patriarhia şi-a propus schimbarea strategiei de comunicare, odată cu venirea noului purtător de cuvânt, un intelectual deschis, Vasile Bănescu. Doar că, pe frontul comunicării, delicateţea culturală se practică mai puţin decât emoţionarea maselor... dar asta este crucea Bisericii, să facă misiune în rândul maselor şi cu ajutorul presei.

Mă rezum aici doar a aminti punctul de vedere al Guvernului asupra iniţiativei legislative a domnului Remus Cernea prin care doreşte ca acest obiectiv să nu mai fie finanţat cu bani de la buget. Astfel, Guvernul susţine că

„aportul cultelor religioase la binele comun este foarte important (. . . ). Considerăm că este de datoria autorităţilor publice să recunoască contribuţia organizaţiilor societăţii civile la binele comun şi, în funcţie de posibilităţi şi de priorităţile bugetare anuale, să le sprijine în îndeplinirea misiunii lor“.

Altfel spus Guvernul şi celelalte autorităţi sprijină Catedrala. Ca om de comunicare, înţeleg de ce acest videoclip apare chiar acum, când în Senat se dezbate această iniţiativă legislativă: se doreşte o presiune pe autorităţi, apelându-se la voci respectabile, „grele“, care să atragă atenţia că nu e cazul să risipim banii de la buget pe catedrale. Videoclipul nu face decât să completeze un alt mesaj, intens vehiculat, „Vrem spitale, nu Catedrale“. Deşi, după mine, nu banii de la buget sunt problema reală, ci simbolistica ei. Calculaţi câte catedrale facem din banii furaţi, risipiţi pe bazaconii sau proiecte inutile, ori din fondurile europene nevalorificate. Dar nu asta e important, ci imagologia catedralei.

Doar că. . . mesajul ales este unul teologic naiv şi, pe alocuri, cu un subtil iz ne-ortodox. Să-l analizăm.

2. Ideea de forţă a videoclipului este că smerenia, care se regăseşte cumva în vechile biserici româneşti de lemn, nu caracterizează Catedrala Mântuirii, simbol al megalomaniei. Aşadar, Dumnezeu, care iubeşte smerenia, se găseşte mai degrabă în lemnul şi spaţiile mici, ale bisericilor smerite. În Catedrala... nu prea. Pentru că, se ştie în subconştientul colectiv, megalomania nu e semn de smerenie. Apoi, mai mult de jumătate din videoclip se repetă, ca într-o transă, ideea că „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici“. Asta, desigur, pentru a fixa, ideea în conştiinţa publică. E ca un fel de Rugăciune a lui Iisus spusă la nesfârşit. Iar la final, vine şi ideea realismului bugetar: Dumnezeu detestă câştigul urât. Se lasă de înţeles că însăşi finanţarea catedrale e urâţenie în faţa lui Dumnezeu. În plus, pentru a da sare şi piper, se face referire la hectare de teren, la lifturi şi parcări. Ca şi cum acestea ar fi detestabile atunci când e vorba de sfinţenie.

Unde se greşeşte?

a) O catedrală nu vorbeşte niciodată despre smerenie. Este nepotrivită, dacă nu chiar contraproductivă, ideea că această catedrală e un simbol al megalomaniei. Probabil că apropierea de Palatul Parlamentului realizează şi un transfer de sens: megalomania comunistă s-ar regăsi şi în sânul Bisericii. Doar că această catedrală se vrea un răspuns: Biserica a supravieţuit comunismului şi multor altor regimuri politice care au căutat să desfiinţeze acest popor.  

În general, o catedrală vorbeşte despre demnitate, eroism, jertfă, chestiuni identitare şi de amploare. Smerenia este esenţa creştinismului, e drept, dar nu este unica virtute. Un popor nu rezistă în istorie doar prin smerenie. Oare celelalte catedrale ale lumii sunt la fel de contare smereniei? Toate catedralele sunt megalomanice?

Teologic vorbind, greşeala nu constă în faptul că nişte vedete susţin smerenia, acuzând megalomania. Li s-a replicat că sunt ipocrite, că ele se lăfăie în bani, case, maşini, prestigiu, că nu vorbesc de alte probleme ale spaţiului românesc (abandon şcolar, sărăcie, jaf, lipsă de civism etc.) La fel s-ar putea spune si de unii preoţi. Detest atacarea persoanei şi nu a argumentului ei, e semn de boală sufletească. Nu,  greşeala nu e în cine transmite mesajul, ci chiar în conţinutul mesajului.  

Mesajul Îl atacă chiar pe Hristos, care numeşte Templul din Ierusalim, (din piatră, cu dimensiuni impresionante în epocă), drept „Casa Tatălui meu“. Oare Dumnezeu era megaloman când spunea asta? Suferea Înţeleptul împărat Solomon de lipsă de smerenie când a construit Templul şi l-a împodobit cu tot ce a avut mai de preţ prin „buget“?

Ispita neînţelegerii corecte a teologiei a născut mereu sectarism şi erezie. E drept că Dumnezeu „nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti“, adică El nu are nevoie de ceva de la noi, dar asta nu e tot una cu faptul că Dumnezeu, Trup şi Sânge, stă pe fiecare Sfânt Altar (bisericuţă ori catedrală) în fiecare Liturghie întemeiată de El însuşi. Fiecare biserică, mică sau mare, este un act de jertfă şi dedicare către Dumnezeu. De aceea, altarele din vechime se ridicau în locuri cu semnificaţie deosebită, iar primele altare creştine se ridicau pe mormintele martirilor. Sigur, în aceste vremuri dominate de egoism şi hedonism, în care martirajul pare un moft, pare absurd să „dedici“ lui Dumnezeu nişte betoane.  Unii le preferă în spitale, alţii în ansambluri rezidenţiale. Depinde ce vezi în beton: materie primă pentru profitul propriu sau creaţia lui Dumnezeu, pusă în slujba omului.

Dumnezeu iubeşte şi lemnul şi piatra, pentru că el iubeşte toate pe care le-a făcut. Nu iubeşte însă proasta lor folosinţă. O catedrală este utilă după scopul ei, acela de a reflecta identitatea religioasă a unei comunităţi, de a exprima o anumită măreţie. În fapt, fiecare catedrală este o lecţie de imagologie: un simbol văzut a ceva măreţ. Chiar nu găsim nimic măreţ prin poporul acesta de 18 milioane de ortodocşi, ca să nu merite şi el o catedrală reprezentativă?

N-ar trebui să se confunde megalomania cu măreţia. Altfel, dacă mergem pe ideea smereniei, ar însemna că toate catedralele lumii sunt nişte prostii teologice, pe care Dumnezeu ar trebui să le trăsnească instant.

b) Sensul teologic al expresiei „spaţiile mici“ este folosit imprecis. E adevărat, „spaţiul mic” este un spaţiu intim, al regăsirii, recomandat de însuşi Hristos pentru a face rugăciune: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns“. Asta arată că rugăciunea este un act intim şi profund.

Dar, atenţie, intimitatea nu-i tot una cu individualismul. Paradoxul Ortodoxiei este că spaţiul mic al rugăciunii naşte spaţiul mare al comunităţii. Întâlnirea dintre tine şi Dumnezeu, din „spaţiul mic”, naşte iubirea aproapelui, specifică „spaţiului mare”, al comunităţii. Adică biserica naşte parohia, comunitatea de credincioşi, locul unde iubirea se poate exercita. Dacă nu apare iubirea, spune Apostolul Iubirii, Ioan, trăim în minciună: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!”.

Astfel, iubirea lui Dumnezeu din intimitate naşte iubirea aproapelui din comunitate. De aici, folosul social al creştinismului. Doar iubirea între membrii unei societăţi naşte armonia socială. Aşa că, iubirea din „spaţiul mic” al întâlnirii dintre tine şi Dumnezeu trebuie să nască iubirea din cel mai mare spaţiu al umanităţii: popoarele, neamurile.

Interesant de observat este că Însuşi Hristos n-are o problemă cu mulţimile, care îl urmează şi-l îmbulzesc aproape peste tot în Evanghelie. Dimpotrivă, El însuşi alege să facă misiune în cetăţile însemnate ale vremii, din jurul Ierusalimului. De asemeni, Apostolii n-au mers să predice în pustietăţi, ci întotdeauna au ales cetăţile mari, cu populaţie semnificativă, pentru a face misiune. Ierusalimul, Roma, marile cetăţi romane şi greceşti, aglomerările urbane sunt alese cu precădere pentru a vesti Învierea. Ce să mai spun de Constantinopol, măreţ centru al Bizanţului, în care şi astăzi mai dăinuie bijuteria arhitecturii ecleziale, Sfânta Sofia? Sau cum să înţeleg faptul că toate marile religii ale lumii au catedrale reprezentative? Sunt, oamenii aceia, nişte megalomani că le-au ridicat?

Altfel, dacă n-ar fi aşa, ar trebui să avem câte o bisericuţă pentru fiecare care vrea să se roage singur, în intimitatea lui. De aceea, suspectez că videoclipul a fost realizat cu consilierea religioasă a cuiva care trage spre protestantism, pentru că apasă prea tare pe relaţia personală dintre Dumnezeu şi om, în detrimentul comunităţii. Să ne înţelegem: Ortodoxia nu este individualistă.

Artiştii au dreptul de a spune ce vor (respectând legislaţia). Iar eu am dreptul de a filtra, de a alege ce urmăresc. Dacă Dumnezeu ne respectă fiecăruia liberul arbitru, o face nu de hatârul preferinţelor noastre, ci pentru că ne iubeşte şi îi place să ne răsplătească, dacă alegem bine. Dacă alegem rău, fiecare vom suporta consecinţele, fie artist, fie spectator.

În rest, cred că orice artist iubeşte atât concertele mici, cât şi cele mari, pentru că artistul e dator să-şi iubească fiecare fan, aşa cum preotul trebuie să iubească orice om. Nu-mi închipui că la un concert cu un mare artist, unde ar veni sute de mii de oameni, cineva ar avea pretenţia ca spectacolul să se desfăşoare pe rând, în grupe de câte 100 de spectatori, pentru a fi mai intim.

c) „Dumnezeu preferă lemnul“.  Adică e un Dumnezeu conservator, care detestă modernitatea şi eficienţa betonului? Asta e grav, înseamnă că toate clădirile cu arhitectură impresionantă sunt nişte blasfemii.

Betonul, sticla, metalul, sunt toate nişte erezii arhitecturale? Eu nu cred că Dumnezeu e un taliban anarhic şi discriminator, care are preferinţe stupide. El a făcut lemnul şi piatra, aşa că le preferă deopotrivă. Important e cum le folosim. E absurd să spui că Dumnezeu preferă lemnul, când toată Scriptura vorbeşte despre folosul tuturor materialelor de construcţii.

Nici cu termenul „preferă“ nu mă împac, întrucât Dumnezeu iubeşte în egală măsură şi piatra şi betonul şi toate pe cele pe care le-a făcut. Nu putem să-i atribuim lui Dumnezeu exclusivităţi, pentru că ar însemna să fie discriminatoriu, ceea ce este împotriva firii Sale. Dumnezeu nu are o problemă cu betonul, ca să prefere lemnul. Prin urmare: are Dumnezeu o problemă cu piatra? Are Dumnezeu o problemă cuTemplul? Are Dumnezeu o problemă cu ideea de catedrală? Nu.

Dumnezeu poate fi găsit în orice biserică, fie ea de lemn sau piatră, beton sau chirpici. Important e să ştim să-L căutăm.

Nepotrivită mi se pare referirea la lifturi, parcări şi hectare de teren. Ba chiar uşor manipulatorie, dacă aş şti că vrea să creioneze o opulenţă, contra căreia să stârnească ura maselor. Dar oare lifturile şi parcările sunt simboluri ale opulenţei sau ale pragmatismului tehnologic contemporan?  

De altfel, riscul de a cădea în ridicol construind mesaje care se opun necesităţilor contemporane e mare, atât pentru Biserică, cât şi pentru opozanţii ei. E absurd să vezi un preot predicând contra paşapoartelor biometrice, în era falsificării tehnologice de tot felul. Tot aşa, mi-e jenă să aud confraţi care susţin că un calculator e ceva drăcesc, în vreme ce ei editează asta chiar pe calculator.  

Aşa şi aici, criticăm lifturile catedralei, dar facem nazuri când liftul de la bloc e defect şi gâfâim după doar două etaje. Ni se par nepotrivite parcările, dar postăm rapid poze cu lipsa de parcări sau cu parcări neinspirate gen „ai parcat ca un bou“. „Hectarele“ catedralei ni se par risipă de teren, dar zbierăm ca din gură de şarpe că nu mergem la biserică pentru că „e înghesuială“. Mai mult, dacă avem un important eveniment bisericesc suntem nevoiţi să slujim afară, în soare, ploaie sau vânt, pentru că pur şi simplu nu încăpem toţi în biserici. Ne aprindem că sunt prea multe biserici, dar statistica ne răcoreşte: BOR are cele mai puţine lăcaşe de cult raportat la numărul de credincioşi (sau cei mai mulţi credincioşi per biserică). Vociferăm că n-avem, dar ne isterizăm că de ce avem. Rău de faci, rău de nu faci. Şi atunci,  ce faci?!

d) „Câştigul urât“ al preoţilor la care clipul face referire în încheiere este o problemă la fel de delicată. Cu riscul de a deranja, nu mă feresc să o abordez. În general, la nivel public, există creionată ideea că Biserica e prea aproape de bani, că preoţii sunt prea preocupaţi de câştig material etc.

Însă trebuie precizat bine un lucru: câştigul material nu e tot una cu „câştigul urât“. Există şi „câştig binecuvântat”. Salariul din care îţi întreţii familia nu e „câştig urât”. Finanţarea de la buget a Arenei Naţionale sau a altor obiective de interes public nu e „câştig urât” decât dacă cineva „bagă mâna în buget”. O biserică, mare sau mică, nu este „câştig urât”, pentru că vorbeşte despre Dumnezeu. N-am văzut încă o biserică dovedită că s-a construit prin jaf.  Dacă preotul fură din bani, e „câştig urât”, pentru că banii sunt ai credincioşilor (fie că îi donează personal, fie că sunt de la buget). Şi pentru asta îl bate şi justiţia, şi Dumnezeu.

Faptul că în România se fac biserici este un câştig, fie şi pentru simplul fapt că Biserica îşi face datoria. Ştiu că se spune că avem prea multe biserici, că se dau prea mulţi bani de la buget pentru biserici în raport cu alte cheltuieli. Uneori am senzaţia că doar Biserica e bugetară (deşi nu e), pentru că pare că celelalte instituţii bugetare nu-şi fac datoria, deşi au bani alocaţi. E o discuţie prea lungă acum despre jaful de la buget, despre banii europeni pierduţi, despre neimplicare. Un lucru e cert: Biserica a drămuit fiecare ban pe care l-a primit. Nu l-a jefuit.

N-ar trebui să fim ipocriţi când e vorba despre bani. Capitalismul este o provocare pentru toţi. De la banalul salariu, care constituie o provocare atât ca valoare, cât şi ca obţinere, şi până la finanţarea marilor proiecte. Hristos nu a detestat banii (El şi grupul care Îl însoţea aveau o pungă), ci folosirea nedreaptă a lor.

A ne plânge că nu avem bani să facem catedrala, în condiţiile în care „săraca ţară bogată” este sistematic jefuită, nu mi se pare o soluţie inteligentă. Mai mult, s-au redus fondurile bugetare alocate cultelor, că e criză. Bun, regăsim undeva banii ăştia? Avem spitale mai bune, dispensare, autostrăzi? De-asta nu merge bine România, pentru că băgăm bani în biserici? Sau pentru că e condusă de către nişte mediocri?

O catedrală vorbeşte, prin valoarea ei arhitecturală, şi despre bogăţia materială a unei ţări. România nu este săracă în resurse, ci în mintea care o gestionează. Faptul că Patriarhul Daniel şi-a propus să ridice Catedrala nu este o ambiţie personală, ci nevoia de a realiza un proiect vechi de zeci de ani. Iar momentul este important: în 2018 aniversăm 100 de ani de la Marea Unire. Catedrala va simboliza şi unitatea neamului românesc, printre altele.
 

Şi, după acest videoclip, am convingerea că mulţi dintre cei care erau indecişi până acum, vor dori mai repede terminată catedrala.

Victimizarea Catedralei va duce la ridicarea ei, cum şi Răstignirea lui Hristos a dus la Înviere. 

PS. Astăzi, 11 apr. 2016, Trupa Taxi şi-a cerut iertare pentru faptul că nu a fost bine înţeleasă şi susţine că piesa nu are un mesaj contra Catedralei. Ca să nu ne mirăm de un asemenea răspuns, e bine să ştim că tot astăzi Senatul a respins tăierea finanţării de la buget a Catedralei..