Excepţional şi trist. Despre un interviu cu Mircea Mihăieş

Mă voi referi, în cele ce urmează, la un interviu al lui Mircea Mihăieş ale cărui enunţuri m-au pus pe gînduri. Cred că e un „interviu excepţional”, cum îl numesc unii, exact din această cauză.

„După mine, derapajele şi tragediile actuale nu ar fi fost posibile dacă la nivel european n-ar fi existat o slăbiciune indusă. Iar vina majoră, fundamentală, o poartă corectitudinea politică. Este cea mai devastatoare ideologie care a putut sa apară la sfîrşitul secolului XX. Pentru că este mult mai perversă decît oricare alta. În aparenţă, intenţiile îi sunt bune (să fim politicoşi, toleranţi, deschişi faţă de celălalt etc.), dar în esenţă ne privează de orice posibilitate de a ne apăra în faţa răului. Aici e marea problemă: o întreagă civilizaţie s-a autovorat, renunţînd la anticorpii bunului-simţ şi ai decenţei.” Asta ar fi primul enunţ care mă intrigă din interviul lui Răzvan Chiruţa. Într-adevăr, corectitudinea politică este o ideologie şubredă pentru că nu poţi vorbi despre nimeni, nu poţi defini pe nimeni dacă nu ai voie să-i pomeneşti greşelile sau cusururile, dacă trebuie să îngîni tot timpul lucruri frumoase despre el. În acelaşi timp, te împiedică şi să vorbeşti despre tine însuţi, de fapt, de vreme ce îţi interzice să te defineşti ca membru al unui colectiv.

Cu toate acestea, cred că corectitudinea politică te împiedică să vorbeşti despre nişte oameni ca despre nişte neaveniţi, fie ei tineri sau bătrîni, muncitori sau intelectuali, creştini sau musulmani. Or, Dl Mihăieş exact asta face cînd spune: ”Deocamdată, România nu este o ţară interesantă pentru extremişti ori pentru cei care vor să beneficieze, fără să fi contribuit la ea în vreun fel, de bunăstarea occidentală.” Oare noi, locuitorii României, cu ce Dumnezeu am contribuit la bunăstarea occidentală? În opinia multora, nici nu suntem europeni în sensul spiritual al cuvîntului. Atunci noi n-avem dreptul să avem orice îl face om pe om? Creştinismul nu e o ideologie, ci o religie, şi s-a născut cu ceva vreme mai curînd decît pc-ul.

Am rămas perplex şi în faţa afirmaţiei conform căreia fascismul e de stînga. Uitaţi-vă la Jobbik sau la Noua Dreaptă: n-au nimic stîngist în ei. Nu le pasă de ”trîntori” care nu ”contribuie” la bunăstarea noastră, nu vor să fie ”corecţi”, se războiesc mereu cu tîmpenia de corectitudine, adoră teoriile conspiraţioniste. Oricum comunismul românesc a fost un comunism naţionalist, a se vedea volumul lui Lucian Boia despre Cum s-a românizat România. O stîngă autentică este preocupată de bunăstarea tuturora, pe săraci nu-i numeşte leneşi, şi nu crede că asistenţa socială este un privilegiu acordat celor care au posibilităţi materiale. Asta cred că este confuzia pe care mulţi o fac: stîngismul nu e comunismul anilor dinainte de 1989. Ceauşescu, care i-a făcut pe toţi cetăţenii unui stat să fie săraci să fi fost stîngist? Să fim serioşi.

Nu mă bucur nici pentru că Dl Mihăieş îi numeşte pe Ion Bogdan Lefter şi pe Ion Ianoşi ca pe nişte corifei întunecaţi. Să ne înţelegem: a crede în pc nu înseamnă să fii Hitler sau Stalin. Iar Ion Ianoşi a fost şi ”faimosul instructor al comitetului central al PCR”, dar şi un mare profesor, un intelectual nemaipomenit şi un om care i-a ajutat pe mulţi, între alţii pe Gabriel Liiceanu şi pe Andrei Pleşu. 

„E adevărat că nu sunt nici de dreapta.” Eu cred că Dl Mihăieş nu are dreptate: el e un om de dreapta, cum am încercat să arăt şi într-un studiu în care m-am străduit să văd ”plasa de gîndire” a mai multor intelectuali.

Deci, pe mine, interviul din Suplimentul de Cultură mă întristează. Am sperat că Dl Mihăieş şi-a mai revizuit ideile fixe. Mă declar încă o dată un admirator al eseistului Mircea Mihăieş, dar cu publicistul şi omul public nu pot să fiu de acord.