Fericitul Anton Durcovici şi demnitatea memoriei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Memoria unui om care, într-un moment crucial al societăţii româneşti, îşi păstrează vitalitatea şi profunzimea ca o pavăză împotriva amneziei colective pe cale de a se instaura în societatea românească. Memoria care ţine să păstreze şi să cultive adevărul, un adevăr care, pentru episcopul Durcovici, aşa după cum transmitea în lecţiile sale tomiste de la sfârşitul anilor 1930, era întreţesut cu revelaţia divină.

„La Galaţi, la 6 iunie 1948, am vorbit despre taina Sfintei Euharistii şi am îndemnat la preţuirea şi frecventarea liturghiei şi a împărtăşaniei, iar pe copii îndeosebi i-am îndemnat să se roage cu evlavie şi statornicie […] La Săbăoani, judeţul Roman, 5 septembrie 1948, am predicat despre Dumnezeu, cu care nimeni nu se poate compara, şi însuşirile lui mai ales atotputernicia, îndemnând la încredere nestrămutată în el la orice fel de nevoie trupească sau sufletească […] La Pildeşti, judeţul Roman, 6 septembrie 1948, predica era despre Adormirea Maicii Domnului, hramul bisericii, şi despre fericirea vieţii veşnice în cer […] La Luizi-Călugăra, judeţul Bacău, 14 septembrie 1948 […] am arătat puterea dumnezeiască a lui Christos răstignit în cruce […] La Butea, judeţul Roman, 10 iunie 1948, am predicat despre Sfânta Treime […]”. La Fărcăşeni. La Şcheia. La Oţeleni. La Buruieneşti. La Adjudeni. La Rotunda. La Răchiteni. La Tămăşeni. La Roman. În total nu mai puţin de 44 de vizite pastorale efectuate în localităţi din Moldova sunt menţionate din memorie de Anton Durcovici, doi ani mai târziu, în declaraţia dată la Securitate la data de 26 aprilie 1950, doar pentru lunile iunie – iulie şi septembrie – octombrie 1948. Alte 11 vizite au fost identificate de cercetători după 1989.

Memoria. Memoria unui om care, într-un moment crucial al societăţii româneşti, într-unul de răscruce al propriei sale existenţe, îşi păstrează vitalitatea şi profunzimea ca o pavăză împotriva amneziei colective pe cale de a se instaura în societatea românească. Memoria care ţine să păstreze şi să cultive adevărul, un adevăr care, pentru episcopul Durcovici, aşa după cum transmitea în lecţiile sale tomiste de la sfârşitul anilor 1930, era întreţesut cu revelaţia divină.

Doar câteva săptămâni mai târziu, într-o altă declaraţie făcută Securităţii, la data de 8 mai 1950, Anton Durcovici dovedea din nou cât de liber se putea simţi în zeghea regimului comunist atunci când continua să-şi afirme – fără nicio reţinere – concepţiile sale de viaţă ce se aflau în total dezacord cu tezele statului comunist:

„Nu sunt de acord, dacă lupta de clasă înseamnă distrugerea unei alte clase luându-i dreptul de proprietate […] Nu am fost de acord cu naţionalizarea şcolilor bisericii catolice, cu reforma agrară înfăptuită după 23 august 1944, cu naţionalizarea marilor întreprinderi, întrucât ele lezează dreptul de proprietate”.

Demnitatea. O demnitate care se hrăneşte din substanţa spirituală a unui profesor şi preot de vocaţie, din marea şi harnica sa cultură, din valorile religioase şi morale pe care le-a propovăduit, din ştiinţa şi înţelepciunea pe care le-a acumulat.

Înzestrat, aşadar, cu o memorie prodigioasă, de o verticalitate pe care a probat-o în momentele cele mai importante ale vieţii, Anton Durcovici face parte din galeria personalităţilor veritabile ale României interbelice care şi-au sfârşit existenţa în celulele Penitenciarului Sighet. S-a stins din viaţă, cel mai probabil, în noaptea de 10/11 decembrie 1951. Oficial, cauza morţii sale, consemnată în actul de deces numărul 120, din 20 iulie 1957, a fost „insuficienţă circulatorie, anemie şi intoxicaţie neoplazică gastrică”. Printre ultimii care l-au văzut în viaţă s-au numărat episcopul Iuliu Hossu, episcopul Ioan Ploscaru, preotul Otto Canisius Farrenkopf şi generalul Eugen Zwiedineck, unul dintre apropiaţii fostului monarh Ferdinand I şi al reginei Maria. Relatarea celor ce au scăpat cu viaţă de la Sighet şi au putut consemna mărturii despre tratamentul la care a fost supus episcopul Durcovici, ca şi ceilalţi deţinuţi politici, diferă substanţial de constatările seci din certificatul medico-legal. În tot cazul, episcopul Durcovici, în ciuda bolii grave contractate anterior în închisoarea din Jilava, unde fusese încarcerat în perioada 4 mai – 18 septembrie 1951, a continuat, în celula 44 de la Sighet, să ţină cursuri de filozofie şi teologie în beneficiul colegilor săi, până când a fost mutat într-o celulă solitară, unde avea să-şi dea ultimul suflu.

Spiritualitatea. O vocaţie spirituală şi profesorală care nu s-a dezminţit până în ultimele clipe ale vieţii sale. Capacitatea de a căuta calea către adevăr prin apelul la ceea ce el considera a fi ştiinţa supremă, regina ştiinţelor, teologia, dar şi la alte ştiinţe derivate, mai ales la filozofie. Filozofia era, în opinia sa, „ancilla teologiei”, având rolul de a dovedi din punct de vedere raţional „adevărurile premergătoare credinţei”, de a transpune dogmele pe înţelesul oamenilor şi de a construi eşafodajul teoretic menit să susţină şi să apare tezele creştine.

Legătura lui Anton Durcovici cu spaţiul românesc s-a datorat, în primă instanţă, situaţiei dificile prin care a trecut familia sa după moartea tatălui. Aceasta s-a cimentat prin educaţia, formarea şi vocaţia sa preoţească. Născut la 17 mai 1888 la Bad Deutsch Altenburg, în Austria, dintr-un tată croat şi o mamă austriacă, a ajuns în România, iniţial la Iaşi, la vârsta de doar şase ani. Primele clase le-a urmat în dulcele târg şi la Ploieşti, ulterior stabilindu-se la Bucureşti. În capitala României, a absolvit Şcoala Arhidiecezană şi apoi Seminarul Arhidiecezan „Sfântul Duh”. Consacrarea calităţilor intelectuale şi a cunoştinţelor sale teologice a venit în anul 1911, în Cetatea Eternă, prin conferirea titlurilor de doctor în filozofie al Universităţii Angelicum, doctor în teologie al Universităţii Urbaniana şi licenţiat în drept canonic al Universităţii Pontificale Gregoriene. Rectorul Colegiului „De Propaganda Fide”, Monseniorul Giovanni Bonzano, vorbea, într-o scrisoare din 23 martie 1910, despre „calităţile sale excepţional de bune”.

Anton Durcovici

Sfinţit preot la Roma, la 24 septembrie 1910, la celebra bazilică „Sfântul Ioan din Lateran”, de către cardinalul Pietro Respinghi, beneficiind de o dispensă acordată de papa Pius al X-lea, tânărul înzestrat cu asemenea calităţi intelectuale remarcabile s-a întors la Bucureşti, la 11 august 1911, unde a funcţionat iniţial ca preot al arhidiecezei de Bucureşti, petrecându-şi cea mai mare parte a vieţii în cadrul Seminarului Arhidiecezan „Sfântul Duh” pe care-l absolvise ca elev. Calităţile sale profesionale şi duhovnice au făcut ca în scurt timp să devină unul dintre cei mai apreciaţi profesori ai acestei instituţii de învăţământ, pe care a şi condus-o, începând din ianuarie 1924, timp de aproape un sfert de secol. Cinci ani mai târziu avea să ocupe şi poziţia de rector al Academiei Teologice Catolice de la Bucureşti. Preda cursuri de latină, istorie, geografie şi filozofie elevilor de la Seminar, în vreme ce studenţilor le vorbea despre morală şi drept bisericesc. Cultura sa bogată i-a permis să-şi asume şi predarea altor materii din programa analitică a acestor instituţii de învăţământ religios. Johannes Baltheiser, unul dintre foştii studenţi ai profesorului Anton Durcovici îşi amintea:

„Pentru el preoţia era totul şi a devenit mai adâncă, mai intimă şi mai desăvârşită prin exercitarea funcţiei de profesor. În timpul profesoratului l-au preocupat trei mari şi renumiţi sfinţi: Alfons Maria de Liguori, Toma de Aquino şi Ignaţiu de Loyola. Viaţa interioară a sfântului Alfons, pătrunderea în tainele credinţei şi însuşirea spiritului de credinţă al sfântului Toma de Aquino, formarea unei vieţi după modelul Sfântului Ignaţiu, toate i-au modelat şi impregnat viaţa, aşa încât se poate spune fără teama de a exagera: rectorul dr. Anton Durcovici era un al doilea Alfons Maria de Liguori, un al doilea Toma de Aquino şi un al doilea Ignaţiu de Loyola.”

Totodată, dr. Durcovici a slujit ca administrator parohial la mai multe parohii din ţară (Bucureşti, Giurgiu, Buzău), cel mai mult timp petrecându-l însă la Târgovişte, unde a fost pentru prima dată desemnat în anul 1911 şi unde a petrecut cinci ani (august 1911 – august 1916). Va reveni, la alegerea sa, în fosta cetate a Ţării Româneşti, pe care a ajuns să o îndrăgească în mod deosebit, în alte trei mandate, în perioadele martie 1923 – august 1924, iulie 1926 – decembrie 1927 şi martie – decembrie 1930. Biserica parohială „Sfântul Francisc de Assisi” era locul de întâlnire al credincioşilor de rit catolic care mai rămăseseră din vechea comunitate catolică a Târgoviştei, cu o vieţuire de circa o jumătate de mileniu. Documente, inscripţii şi însemnări ale călătorilor străini vorbesc despre vechimea comunităţilor catolice din această localitate, care, cel mai probabil, au contribuit în mod considerabil la geneza acestui nucleu urban, dovadă fiind şi existenţa celor două aşezăminte de cult de acest rit. Prima dintre ele, cu hramul Sfânta Maria, atestată în anul 1417, pare a fi fost edificată cu sprijinul doamnei lui Mircea cel Bătrân, în vreme ce a doua ar fi fost ridicată de călugării franciscani la 1525. La 1581, de exemplu, Ieronim Arsegno consemnează existenţa unei comunităţi de 130 de catolici de limbă germană, maghiară şi română, în vreme ce 22 de case din oraş erau locuite de saşi catolici. Informaţiile sunt confirmate de călugărul franciscan Francesco Pastis din Candia (Creta), superior al Mânăstirii Franciscane de la Târgovişte (Bărăţia), care la 1595-1596 vorbeşte despre o comunitate catolică de 30 de familii de saşi, la care se adăugau câţiva raguzani. Timpul şi-a lăsat amprenta asupra acestei comunităţi, mereu în transformare, dar întotdeauna prezentă la Târgovişte, inclusiv asupra Bisericii „Sfântul Francisc de Assisi”, pe care Carol Popp de Szathmári o fotografia la 1867 aflată în stare de ruină.

Biserica Catolică Sfântul Francisc din Târgovişte
image

Biserica a fost în cele din urmă înlocuită în anul 1897 de o nouă construcţie graţie eforturilor preotului Vitus Bianconi, pentru a cădea din nou pradă unui incendiu devastator în anul 1929. O fotografie din 28 noiembrie 1926 ni-l prezintă pe Anton Durcovici în faţa acestei biserici a lui Bianconi oferind prima sfântă împărtăşanie unui grup de circa 15 copii din cadrul parohiei deservite de Biserica „Sfântul Francisc de Assisi”. În anul 1913, Anton Durcovici a reuşit să doteze biserica cu o orgă cumpărată de la biserica din Ploieşti.

Preot şi profesor cu har, dr. Durcovici a reuşit să depăşească o etapă mai dificilă a vieţii în perioada implicării României în Primul Război Mondial când a suferit un regim de internare din partea autorităţilor, ca supus austriac, pentru o perioadă de 14 luni, urmată de un proces penal intentat în mod abuziv de Tribunalul Ilfov şi de contractarea unei febre tifoide.

Deşi nu a fost un autor prolific, Anton Durcovici a fost un editor înzestrat, revista Farul nou (1934-1944), apărută din iniţiativa sa, reuşind să se constituie într-un for deschis dialogului interconfesional, printre semnatarii articolelor apărute în paginile sale numărându-se Nichifor Crainic sau Gala Galaction. În pofida erudiţiei sale, a unei culturi vaste, a celebrelor sale lecţii tomiste, dr. Durcovici nu a avut răgazul să lase posterităţii o operă considerabilă. S-a dedicat cu toată energia activităţii sale misionare şi administrative, şi-a asumat şi a dus la capăt cu deosebită energie responsabilităţile de păstor de suflete şi de profesor.

Vicar general al Arhidiecezei de Bucureşti, din 2 octombrie 1935, Anton Durcovici a fost martorul unor evenimente ce au transformat radical fundamentale statului român: regimul de autoritate monarhică, prăbuşirea României Mari, regimul antonesciano-legionar, dictatura antonesciană, Actul de la 23 august 1944, ocupaţia sovietică, instaurarea guvernului dr. Petru Groza şi începutul regimului totalitar comunist. Anton Durcovici a contribuit în mod substanţial la primirea şi educaţia refugiaţilor polonezi fugiţi din calea războiului ce le devora ţara atât de la vest, din partea Germaniei naziste, cât şi de la est, dinspre Uniunea Sovietică.

Anton Durcovici

În ultima etapă a activităţii sale în slujba Bisericii Catolice a ocupat importanta calitate de Episcop de Iaşi, începând cu 30 octombrie 1947, la propunerea Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti care-l aprecia pe Anton Durcovici a fi „demn de orice respect, merituos, pios, erudit, stimat de cler şi de popor”. Consacrarea ca episcop s-a făcut la Bucureşti, la Catedrala Sfântul Iosif, la data de 5 aprilie 1948, de către nunţiul apostolic Gerald Patrick O’Hara. În noua misiune avea în păstorire 100.000 de suflete, iar activitatea sa bogată, evocată deja, a justificat investiţia de încredere a Vaticanului. Regimul comunist, instaurat pe deplin în ultimele zile ale anului 1947, a dat lovitură după lovitură Bisericii Catolice, percepută ca una dintre piedicile în calea controlului total pe care statul dorea să-l instituie asupra societăţii:  a denunţat unilateral concordatul cu Vaticanul la 17 iulie 1948, a decretat, având ca sursă de inspiraţie legislaţia sovietică din anul 1929, Legea cultelor la 4 august 1948, ce impunea dominaţia statului asupra bisericii, a dat legea 175 din 3 august 1948 care etatiza şcolile confesionale şi private, precum şi, în aceeaşi zi, legea 176 care trecea bunurile bisericii în proprietatea publică. Episcopul Anton Durcovici s-a străduit să îndulcească unele prevederi ale acestor legi, dar şi să pregătească comunitatea în fruntea căreia se afla pentru o perioadă de persecuţie în plan religios şi desfiinţarea libertăţii individuale. Poziţia pe care o deţinea în fruntea Bisericii Catolice din Moldova, atitudinea intransigentă în disputa cu Ministerul Cultelor cu privire la Statutul Bisericii Catolice şi la alte măsuri abuzive adoptate de regimul comunist, activitatea sa misionară l-au adus în vizorul Securităţii.

Anton Durcovici

A urmat un lung şir de abuzuri ale statului, de confiscări, arestări, toate menite să asigure controlul cât mai rigid al autorităţilor asupra vieţii religioase. Arestarea lui Anton Durcovici, la 26 iunie 1949, face parte din ansamblul acestor mijloace prin care statul dorea să devină singurul deţinător al adevărului. Au urmat anchetele de la Ministerul de Interne, regimul de detenţie la care a fost supus la Bucureşti (26 iunie - 4 mai 1951), Jilava (4 mai - 18 septembrie 1951) şi Sighet, perioadă de supliciu din care ne-au rămas documentele anchetatorilor şi cele 18 declaraţii olografe date în intervalul martie – mai 1950.  A fost înmormântat în secret, în negura nopţii, la cimitirul oraşului Sighet, în zona ruteană. Puţinele sale bunuri personale rămase la Sighet (un inel, un ceas de mână, o cruce cu lanţ) nu ni s-au păstrat. Au rămas, în schimb, alte bunuri personale, aflate în custodia episcopiei de Iaşi: reverende, un crucifix, o statuetă a Sfintei Tereza, veşminte şi mitre episcopale.

image

Memoria nu a permis ca această personalitate însemnată să cadă pradă uitării colective la care regimul comunist dorea a-l fi condamnat definitiv. În anul 1978, doi înalţi prelaţi catolici, Petru Gherghel şi Francisc Augustin, au încercat să identifice rămăşiţele sale pământeşti pentru a fi depuse la Catedrala din Iaşi. Preotul Florian Müller, stabilit în Austria, a creat, încă din anul 1980, un grup de rugăciune în vederea beatificării lui Anton Durcovici, a adunat mărturii care să se constituie în pledoarii în acest sens şi a editat prima biografie a acestuia. În martie 1997, Episcopia din Iaşi a început demersurile oficiale în vederea beatificării. Faza diecezană a fost urmată, începând cu luna februarie 2010, de etapa în care documentaţia întocmită în România a fost studiată la Vatican, timp de trei ani. Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor va consfinţi decizia de beatificare la 15 octombrie 2013, iar Papa Francisc  I a recunoscut martiriul episcopului Anton Durcovici în ultima zi a aceleiaşi luni. Beatificarea s-a desfăşurat la Iaşi, locul unde s-a stabilit pentru prima dată în România şi cel în care a slujit în ultima etapă a vieţii sale în calitate de episcop. Data aleasă este sugestivă, 17 mai 2014, ziua naşterii sale de la care se împlineau 126 de ani.

Moştenirea lui Anton Durcovici este păstrată, de asemenea, prin editarea mai multor lucrări şi monografii dedicate personalităţii şi activităţii sale. Editura Sapientia din Iaşi a editat, în anul 2008, în coordonarea lui Wilhelm Dancă, lecţiile tomiste despre Dumnezeu susţinute de înaltul cleric în anii 1936-1940, pe baza manuscriselor lăsate de profesorul Durcovici.  Lucrarea lui Florian Müller, apărută iniţial în limba germană, a cunoscut o ediţie românească în anul 2003. Dănuţ Doboş şi Anton Despinescu au dat tiparului, în anul 2002, o lucrare intitulată „Episcopul Anton Durcovici. O viaţă închinată lui Dumnezeu şi Bisericii” (Ed. Sapientia, Iaşi). Un colectiv de şapte autori, coordonat de Ştefan Lupu, a elaborat, în chiar anul beatificării acestuia, lucrarea  „Episcopul martir Anton Durcovici. De la leagăn până la mormânt”, apărută tot la Editura Sapientia, operă care a sprijinit, alături de altele câteva, documentarea pentru acest articol. Declaraţiile date în arestul Securităţii Bucureşti în anul 1950 au fost editate şi publicate la Editura Sapientia de dr. Wilhelm Dancă. Acestea reprezintă, fără doar şi poate, una dintre evidenţele cele mai clare ale demnităţii şi integrităţii episcopului catolic ajuns în catacombele comuniste. Alte câteva studii, articole, mărturii întregesc eforturile de recupera şi păstra memoria acestei personalităţi beatificate de Vatican în anul 2014. La 10 decembrie 2015, la subsolul catedralei „Sfânta Fecioara Maria, Regină” din Iaşi, s-a desfăşurat un simpozion dedicat fericitului Anton Durcovici. O pagină oficială de internet, cu multe informaţii interesante, este întreţinută şi actualizată în mod constant de Biserica Catolică (http://www.durcovici.ro/).

Vizitatorul dulcelui târg al Ieşilor care se abate câţiva paşi de la fastuoasa ctitorie Trei Ierarhi a lui Vasile Lupu va păşi în curtea ce găzduieşte edificiile de cult ale Bisericii Catolice. Va fi având, poate, aşa cum am avut noi, şansa de a întâlni o gazdă plină de bunăvoinţă, empatie şi vervă spirituală, cu care să poată conversa pe îndelete despre istoria catolicismului moldovean şi ieşean, arhitectura aşezămintelor de cult, vechea biserică catolică din Iaşi, iar discuţia poate aluneca, pe nesimţite, la una dintre figurile cele mai impunătoare ale catolicismului românesc, fericitul Anton Durcovici. Amfitrionul îl va conduce apoi la subsolul catedralei „Sfânta Fecioara Maria, Regină”, acolo unde, la iniţiativa preotului Iosif Dorcu, la 11 mai 2014, episcopul Petru Gherghel a oficiat slujba de sfinţire a memorialului dedicat lui Anton Durcovici. Iosif Dorcu a evocat, în cuvântul său, importanţa acestui memorial pentru a evita repetarea trecutului:

„Generaţia de azi, tentată să dea uşor iertării trecutul, nu va mai cunoaşte niciodată poate suficient de clar trecutul trist al suferinţelor din închisorile comuniste, nu va cunoaşte niciodată valoare exactă a jertfelor părinţilor noştri. Aici avem o lecţie de istorie şi o cateheză.”

Cărţi, veşminte, obiecte, documente, fotografii care i-au aparţinut fericitului Anton Durcovici sunt oferite privirii vizitatorilor. Pământul Sighetului, în care îşi doarme somnul de veci trupul neînsufleţit al episcopului Durcovici, stă mărturie a unor timpuri în care fiinţa umană a fost descărnată de individualitatea, libertatea şi sacralitatea sa. O ogivă din care răzbate un fascicul de lumină, situată în partea centrală a memorialului, transcende mundanul în care au fost aruncate victimele ororilor comuniste din România. În fine, experienţele carcerale ale lui Anton Durcovici sunt evocate de gratiile care închid fiinţa umană în cripta în care este chemată să-şi sfârşească existenţa. Un memorial încă singular în ţara noastră, un memorial care, la o scară mai mică, poate fi repetat la Bucureşti, Târgovişte, Buzău sau Giurgiu, locuri de care Anton Durcovici şi-a legat activitatea profesorală şi ecleziastică.

Memorialul Anton Durcovici din Iaşi

La 26 aprilie 1950, într-una dintre declaraţiile date Securităţii, fericitul Anton Durcovici mărturisea că nu-şi va uita nicio zi în rugăciunile sale enoriaşii pe care i-a slujit ca preot, profesor şi arhiereu. Empatia şi dăruirea sa au căzut pe un teren fertil, Anton Durcovici redobândindu-şi, în ultimii ani, într-un regim al libertăţii, locul în panteonul figurilor spiritualităţii româneşti la care avea pe deplin dreptul.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite