Frica pentru orice cât de mică încălcare a graniţelor corpului tău. Frica de cel care tuşeşte în metrou şi nu-şi pune mâna la gură, frica de cel a cărui palmă o atinge pe a ta din greşeală când vrea să prindă bara din tramvai, frica de cel care merge în spatele tău pe trotuar seara, şi tu te grăbeşti, şi el se grăbeşte, şi nu eşti sigur dacă vrea să te ajungă pe tine sau să se ducă mai repede acasă.

Frica de necunoscutul care vrea să-ţi crape căpăţâna, frica de cel care nu ştie cine eşti şi ce însemni pentru alţii, aşa că ar putea cu uşurinţă să-ţi taie beregata pentru cei 17 lei din portofel. Frica de străinii zgomotoşi care coboară scările blocului şi îşi rostesc cuvinte colţuroase, se împing, le auzi trupurile lovindu-se de pereţi, le auzi hăhăiala şi stai pe întuneric. Frica de la 3 dimineaţa, când copilul vecinei de deasupra se întoarce acasă din club şi bate la uşa familiei, pentru că au ei un cod, să nu sune, să nu-l trezească pe tac-su, mai bine să bată şi să trezească tot blocul, mai bine să bată şi să te facă să crezi prin somn că de fapt la tine la uşă bat nişte oameni care vor să intre în miez de noapte, aşa încât să sari în mijlocul încăperii şi să asculţi în tăcere, încercând să înţelegi totuşi ce se întâmplă. De unde vine pericolul.

Frica de toţi oamenii care vor să se urce în lift cu tine, frica de toţi cei care aşteaptă cu tine lângă lift, frici uitate, calmate, narcotizate, dar apoi reînviate, după ce te uiţi de zeci de ori la imaginile cu fata bătută şi jefuită în scara blocului, lângă camerele de supraveghere. Frica de a fi singur în faţa celuilalt, atunci când celălalt pare să fie mai puternic decât tine. Frica de a nu face alegerea corectă atunci când sunt două variante şi doar una îţi poate salva viaţa. Frica de a se spune despre tine „Aşa a fost să fie…“

Frica de oamenii care vorbesc singuri. Frica de cei care urcă în tramvai şi încep să urle, cu mişcări largi, evacuând tot aerul din vagon, ciulind toate urechile, dar şi frica de cei care ţi se par ciudaţi şi liniştiţi, pe care vrei să-i ţii sub supraveghere, pentru că oricând ar putea să îţi fure telefonul din mână sau să îţi smulgă cerceii din urechi sau pur şi simplu să îţi dea de nicăieri un cap în gură. Frica de panourile publicitare care s-ar putea prăbuşi peste tine, frica de vântul care smulge tot în calea lui şi răscoleşte oraşul şi adună gunoaiele şi rupe crengile copacilor, şi te împinge de pe fâşia subţire a staţiei de tramvai fix în faţa celui mai mare camion.

Frica de a veni acasă şi a avea senzaţia că, deşi teoretic ar trebui să fie gol apartamentul, practic cineva e înăuntru şi se ascunde. Frica de a fi neajutorat, frica de a fi singur în mulţime, teama că nimeni nu va sări pentru tine, teama că nu eşti în siguranţă, că nu eşti protejat, că nu eşti în regulă, chiar dacă eşti în propria ta casă din propriul tău oraş din singura ta ţară. Frica de a striga fără să fii auzit. Frica de a nu avea încredere în celălalt. Verificatul uşilor de şapte ori. Închisul ferestrelor. Nerăspunsul la sonerie dacă n-ai vizor. Uitatul înapoi. Pipăitul cheii din buzunar. Frica de a nu te prinde înserarea pe străzi singur într-un oraş mare. Speranţa de a deveni invizibil. Paranoia. Groaza.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.