Generaţii sinodale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În chiar ziua Unirii Principatelor, Mitropolitul Andrei de la Cluj împlineşte şapte decenii de viaţă. Peste jumătate sunt în slujba Bisericii, întâi la Alba Iulia, unde a pus la punct o eparhie-model, apoi, de aproape un deceniu, în capitala Transilvaniei.

Asemeni înaintaşului său, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu, nici vlădica Andrei nu a avut pace cu scribii năimiţi ai istoriei recente. I s-au pus în seamă poveşti, evenimente şi chiar fapte pe care, cu duhul răbdării, le-a explicat, desluşit şi respins. Cum noi nu am avut şi nu avem încă o reală cultură a dezbaterii, inclusiv cu accente polemice, dar în cadrele unor reguli, au rămas în urmă grosolăniile, insinuările şi calomniile. Probabil este parte a crucii ierarhilor care au făcut trecerea de la dictatură la democraţie.

Mitropolitul Andrei face parte din generaţia care, acum trei decenii, la câteva luni după căderea comunismului, prelua ştafeta de la o generaţie sinodală îngreunată de propria vârstă şi de poverile unei perioade pe care, cu rare excepţii, a parcurs-o cât mai demn posibil, unii cu tenacitate îngerească. În urmă cu trei decenii, la Alba Iulia, la Timişoara sau Baia Mare, dar şi pe Dealul Patriarhiei, se profilau noi tipologii de ierarhi: fără complexe culturale, educaţi temeinic şi, prin tinereţe, capabili să înţeleagă nevoia de primenire a Bisericii.

La Alba, tânărul ierarh a luat totul de la zero: a întemeiat şi construit o Facultate de Teologie, a ctitorit mânăstiri, a înmulţit parohiile, a realizat o reţea impresionantă de aşezăminte sociale, majoritatea cu fonduri europene, a investit cât a putut de echilibrat în ziduri şi în oameni, în memorie şi în viitor. Pe măsură ce tranziţia a dus la retragerea statului din capilaritatea socială prin plecarea medicilor, a dascălilor, închiderea şcolilor, a căminelor culturale şi a poştei – iată că Biserica, nu doar în satele din Apuseni, a ţinut aproape oamenii şi a salvat la propriu comunităţile.

România de azi ar fi şi mai pustiită şi mai fără noimă dacă, în primele decenii de post-comunism, nu ar fi avut parte de entuziasmul acestei generaţii sinodale. Înaintea criticilor de meserie, o ştim noi, cei din Biserică: nu totul a fost, este sau va fi perfect, slujitorii altarelor reprezentând icoana poporului în faţă căruia îşi arată vrednicia şi slăbiciunea deopotrivă. Iată de ce, înainte de a vorbi de rău, de a judeca, să ne privim în oglindă şi, măcar din când în când, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru păstorii noştri.  Întru mulţi ani!
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite