Iartă-mă, Doamne, că nu cred în popi! Povestea îngerului meu

„Joacă-te! Joacă-te, ca o fetiţă! Atunci, vine îngerul, copilă!”. Merg spre el ca până la ultima văgăună a pământului. Îl caut bâjbâind parcă de veacuri. Car după mine tristeţi, păcate... Am obosit. „Să stai în genunchi! Să-i scrii pe hârtie tot ce te doare. Părintele Hrisostom n-aude, e bătrân, peste 90! Dar vede tot ce-i în tine! Să stai în genunchi, auzi?”.

Pimen îşi aminteşte de vremurile bune ale împuşcatului. Şi Pimen e bătrân. Peste 80. Ne îngrozeşte că acum, cu „politica UE”, ne e mai rău ca-n comunism. Că tot din jurul nostru e o crimă. Şi copiii, copiii noştri, sunt ameninţaţi...

Cuvintele mi se învârtesc la infinit în minte: „Părintele vede tot ce-i în tine. Părintele vede tot...”. Urc dealul. Maşina alunecă aiurea pe zăpadă. Gândurile-mi alunecă şi ele tot aiurea, tot prin zăpadă. „Să stai în genunchi! Să stau în genunchi?!”....

Uşa. Trag de ea ca de ultimul gând pe care vreau să mi-l smulg pe vecie din minte. Ochii-mi rămân la el. Părintele citeşte. Stă lângă scaunul tocit în ani de rugăciuni. „Părintele vede tot...”. Raţiunea-mi dispare. Ochii-mi dispar şi ei, în lacrimi. „Închină-te, copilă!”.

Lui Pimen nu-i ajunge. Ne ceartă! Vrea pământul! Pământul înapoi! Îl numără în sute şi sute de mii de hectare! Le vrea acum, acum!, pentru Biserica lui! Ne zice iar de comunişti, de vremurile astea grele, de bătaia Domnului!

Trec încet de la o icoană la alta. Poarta altarului e mică. E mică şi mănăstirea. Printre ferestre, Iaşiul, aşezat în palma Buciumului. Lacrimile nu se liniştesc. Scot pixul, hârtia şi-i scriu. Păcat după păcat. Tristeţe după tristeţe. „Vino, copilă!”

Pimen îndreaptă degetul spre Vest. „Faptele lor sunt diabolice!”. Nu-i mai ajunge! Vrea totul! Suflet, trup, bani, pământ!

Părintele-mi vorbeşte. Îmi desenează-n vorbe gând lângă gând din tot ce i-am scris, din tot ce nu i-am scris. „Părintele vede tot...”. Îmi ia sufletu-n mână. Privim amândoi la el. Îmi spune de-o credinţă pe care n-am avut-o niciodată. „Cântă-i lui Dumnezeu, aşa, ca o copilă!”.

Lui Pimen îi e bine. Cu comuniştii lui. Cu turnătoriile lui. Cu Biserica lui. Cu funcţiile lui. Cu banii lui. Cu pământurile lui. Pimen e sus!

Părintele a ajuns la credinţă, urcând Rarăul, spre „rugul aprins”. Lângă el, creştinii Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Antonie Plămădeală… Părintele, un june licenţiat în Filosofie, Matematică, Fizică, a văzut, atunci, demult, planul, şi s-a călugrit. Au fost trei ani de rugăciune şi au venit securiştii. I-au pus pistolul la tâmplă, l-au scos din altar, l-au hăituit un sfert de veac de lângă ziduri de biserici. Dar s-a întors. Aici, pe scaunul ros de lacrimi şi de rugăciuni.

Pimen n-aude. Îi place sus. Cu banii lui, cu afacerile lui, cu haysamii lui, cu pământurile lui.

„Joacă-te, copilă! Cântă-i lui Dumnezeu! Atunci vine îngerul! Hai, fuguţa, joacă-te!”. Şi mă ridic din genunchi.

P.S: Constat că angajaţii Bisericii Ortodoxe Române sunt tot mai preocupaţi să ne explice că Biserica a rămas pe primul loc în topul instituţiilor în care avem încredere. Că procentul a mai scăzut, da, ceva. Vreo 30%, de fapt, din ’90 încoace. Dar e pe primul loc! Ne mai şi ceartă angajaţii BOR. Nu-s mulţumiţi cu-n „biet” 0,08% din PIB. Mă întreb câte mii de ani vor trebui să mai treacă până când ei n-or să ne mai vorbească-n cifre?  Vom găsi, poate, răspunsul abia când aceşti preoţi n-or să mai fie doar nişte popi.