Iată Omul!

Solomon Marcus şi Nicoleta Dabija

Iată Omul!, ar fi spus Diogene şi ar fi suflat în lumânare. Căci aşa am făcut şi eu, în sinea mea, deunăzi, când am vorbit întâia oară cu Solomon  Marcus. Fire plăpândă, dar în stare să încălzească şi să lumineze ca o vatră încinsă o încăpere întreagă, de care te apropii pe nesimţite, precum un fluture atras irevocabil de primul felinar aprins în amurg.

L-am cunoscut cu prilejul unui Congres Internaţional. Acel prilej specific de uscat şi acrit suflete, de conversat politicos şi plicticos, cu personalităţi îndopate de orgolii şi roind numai în jurul propriei lor prezenţe în lume. Şi deodată, se întâmplă cumva altceva. Eram la cocktail, el încerca să mănânce, dar rând pe rând, fiecare îşi făcea loc şi îşi aştepta rândul să intre măcar puţin în conversaţie. De o disponibilitate uluitoare, te primea fără nici o urmă de crispare lângă el şi te lăsa să te îndepărtezi poate fără să ştie întru totul cât fiinţa lui te-a atins, cât cuvintele lui te-au ars precum limbile unui foc de lemne uscate.

A doua zi, aşezată în primul rând, aceeaşi făptură plăpândă, zâmbind blând salutului meu admirativ.

L-am urmărit. Bizar de atent la tot, bizar de retras deopotrivă în mintea lui.

Se mută brusc pe alt scaun, se dă mai aproape, în acelaşi timp răsfoieşte o carte, ori vreo revistă, cere la finalul câte unui discurs mailul celui a cărui prelegere l-a reţinut în vreun fel. Mintea lui Solomon Marcus pare că întrece mereu puterea realităţii de a-i da informaţii. În pauze, caută conversaţia, dar îşi alege interlocutorii, e bucuros să fie căutat, iscodit. Fiecare nerv absoarbe ceva din afară şi totuşi fiinţa ca întreg e neclintit orientată spre înăuntru. Fiecare simţ e în alertă şi dintr-odată îşi închide uşor ochii, ca şi când ar fi nevoie să filtreze, să-şi amintească ce a văzut, ce a auzit, şi să se deschidă din nou, apoi, să mai obţină o porţie de realitate.

O profundă dorinţă a cunoaşterii, curiozitatea flămândă, lacomă, cred că sunt semnele distincte ale tinereţii lui Solomon Marcus. Noi, mai tinerii, suntem de fapt mai bătrânii, căci nu poate lipsa noastră de energie structurală, care parcă îşi pune tot mai puternic amprenta pe generaţii, concura cu bucuria lui pură, prietenă cu timpul. A împlinit 88 de ani. Să fie cifra aceasta, formată din două infinituri demne, ce refuză parcă să se privească drept în ochi de teamă să nu fie nevoite să se recunoască şi să pornească o luptă pentru supremaţie, pentru existenţă, semnul?