„Ieslea de Crăciun“, departe de lumea dezlănţuită…

Ieslea de Crăciun în stil provensal (fotografii din arhiva personală)

Il est né le divin enfant... psalmodiază armonios copiii în noaptea de Crăciun când preotul aşază cu multă delicateţe pruncul în ieslea luminoasă din faţa altarului. În sudul Franţei oamenii au rămas profund ataşaţi de această tradiţie iniţiată de Francisc de Assisi acum mai bine de şapte secole. Scena Nativităţii în stil provensal este povestea unei lumi ideale, la ani lumină de haosul care domneşte azi pe pământ.

De câţiva ani "Ieslea de Crăciun" (la crèche în franceză) nu mai este binevenită în spaţiul public francez fiind considerată "o emblemă religioasă" care, printre altele, poate răni sensibilităţile non-creştinilor. De câţiva ani buni, însuşi creştinismul nu mai este binevenit chiar la el acasă, fiind violent atacat de propunerile absurde şi acţiunile tot mai agresive ale seculariştilor şi ale unor liberi cugetători care şi-au propus să şteargă simbolurile creştine din peisajul societăţilor moderne. Subliniez creştine, deoarece, în ciuda caracterului ostentator şi mai ales contradictoriu în raport cu valorile democratice, alte simboluri religioase sunt pe deplin acceptate în numele unei demente corectitudini politice care doreşte cu orice preţ să se rupă de trecutul său istoric (profund creştin, ce să-i facem…) încercând să impună o lume haotică gen Turnul Babel.

Adevărată psihodramă "à la française", la fiecare final de an, ieslea lui Hristos devine prizoniera unor înflăcărate şi absurde pasiuni ideologice între fanaticii secularişti care detestă orice expresie creştină în spaţiul public şi ideologii dreptei extreme care din nefericire o transformă într-un instrument identitar, menit să mai aducă nişte adeziuni electorale. În fiecare an câinii ideologici latră, caravana justiţiei şchiopătează, chiar dă în gropi, dar dincolo de vacarmul lumii dezlănţuite, în taina nopţii lumina divină se pogoară lin şi îmbrăţişează pământul asemeni unei mame care îşi ţine pentru prima oară pruncul în braţe. Cine are ochi de văzut, să vadă...

Prea obosită pentru a deschide acest sertar controversat din abundenta cutie a Pandorei moderne, am ales ca în ceas de sărbătoare să vă împărtăşesc bucuria, admiraţia şi uimirea cu care am descoperit varietatea şi frumuseţea tradiţiilor de Crăciun din sudul Franţei, profund înrădăcinate pe aceste pământuri unde au trăit sfinţi precum Maria Magdalena (care mai bine de trei decenii s-a nevoit ca sihastră într-o peşteră din Muntele Sainte-Baume, în regiunea Le Var) sau marele Ioan Casian, de origine din Dobrogea, care stabilindu-se la Marsilia în secolul al IV-lea a întemeiat monahismul în Apusul Europei. Deloc întâmplător, pe aceste meleaguri tradiţiile de inspiraţie creştină sunt încă vii fiind însufleţite cu multă pasiune de toate generaţiile de francezi creştini şi agnostici deopotrivă.

"Ieslea Mântuitorului" în tradiţia provensală

În Provence, tărâmul atât de frumos lăudat de versurile lui Frédéric Mistral (poet francez de limbă provensală şi câştigător al Premului Nobel pentru literatură în 1904), tradiţiile au rădăcini profunde, se transmit cu mândrie din generaţie în generaţie, se trăiesc în mijlocul comunităţii şi sunt însufleţite prin numărul mare de sărbători al căror dans colorat e animat de ritmul anotimpurilor. Binecuvântate de un soare generos care în plină iarnă îşi strecoară razele printre crengile încărcate de fructe ale trufaşilor palmieri, de secole întregi les fêtes calendales (calendo înseamnă crăciun în dialectul provensal) reprezintă în regiunea Provence punctul culminant al anului calendaristic. Aici festivităţile de iarnă încep chiar pe data de 4 decembrie, când în popor este sărbătorită la Sainte Barbe (Sfânta Muceniţă Varvara, patroana minerilor, a geologilor şi a arhitecţilor în calendarul ortodox), dar mai ales a pompierilor pentru francezi, ocazie cu care oamenii pun grâu la încolţit, conform unei tradiţii care datează încă din epoca romană. Simbol al vieţii care biruieşte moartea, al belşugului şi mai ales prevestitor al abundenţei recoltelor viitoare, grâul încolţit este aşezat pe masa de Crăciun în trei cupe care simbolizează Sfânta Treime, iar restul este folosit pentru a decora la crèche sau scena Nativităţii aşa cum este concepută în lumea catolică. Bogatul lanţ de evenimente dedicate Crăciunului se încheie pe data de 2 februarie cu o altă sărbătoare religioasă plină de lumină, La Chandeleur sau "Întâmpinarea Domnului" care marchează prezentarea pruncului Iisus la Templu la 40 de zile după naştere.

Astfel, multe familii profită de primele zile ale lunii decembrie pentru a recrea în stil provensal tainica scenă a Nativităţii care de mai bine de şapte secole îi reuneşte pe cei mici şi pe cei mari în jurul unei iesle tainice, înconjurată de o mulţime colorată de santons (figurine din argilă), despre care Jean Doucet, autorul cărţii "Crèches du monde entier. Mystères et traditions de la Nativité" (editura Signe, 2002) spunea că este "intim legată de dorinţa oamenilor de a se ruga în faţa primului leagăn a lui Hristos". Integrând miracolul naşterii Pruncului sfânt în cotidianul profan, ieslea provensală devine accesibilă tuturor oamenilor dezvăluindu-le un univers aparte în care sunt reconstituite, cu multă migală, pasiune şi culoare, scene trecute din viaţa cotidiană a satelor din sudul Franţei, totul gravitând în jurul acestei mici iesle din care în noaptea de Crăciun se vor auzi primele scâncete ale Pruncului sfânt. Cine are urechi de auzit, să-L audă...

Instalate în case, la ferestre sau sub piciorul bradului, în altarele bisericilor şi în marile catedrale gotice, în vitrinele luminoase, dar şi în zgomotoasele centre comerciale, pe străzi şi în târgurile de Crăciun (celebrele marchés de Noël) din sudul fermecător al Franţei, ieslea naşterii Mântuitorului continuă să fie inima sărbătorilor de iarnă, simbolizând dincolo de cuvinte sensul tainic al sărbătorii Crăciunului şi anume, momentul în care luând trup omenesc "Fiul lui Dumnezeu, S-a facut Fiul omului" şi a venit să locuiască printre noi, cu noi, în casele, în familiile şi în inimile noastre.

În mod surprinzător, poate cele mai frumoase cuvinte din literatura franceză despre ieslea Mântuitorului se regăsesc în paginile piesei de teatru Baronia, ou le Fils du tonnerre de Jean Paul Sartre, scrisă cu ocazia Crăciunului din 1940, an când fusese luat prizonier de germani. Filozoful existenţialist descrie cu multă delicateţe unicitatea momentului în care Fecioara Maria îşi strânge pentru prima oară pruncul în braţe. Mângâiată de o lumină palidă, Fecioara îl priveşte cu duioşie pe Pruncul făgăduit ei de înger, iar pe chipul său se poate citi o nelinişte neobişnuită ce poate fi văzută doar o singură dată pe chipul unei fiinţe umane, căci Pruncul sfânt este carne din carnea sa şi rodul trupului său pe care l-a purtat în pântec timp de nouă luni. În taina nopţii, când Mesia s-a născut în cel mai neştiut loc de pe pământ, maica sa îl alăptează, iar laptele său va deveni însuşi sângele Domnului. Fecioara îl strânge în braţe, îi simte toată căldura trupului său fragil şi îi şopteşte în tăcere: "Pruncul meu cel mic...". Privind această scenă, cine are credinţă cât un bob de muştar, poate muta toţi munţii de neîndoială care îi stau în faţă atunci când vine clipa să se apropie de Dumnezeu...   

În Evanghelii nu este precizat locul exact în care s-a născut Hristos, ci de exemplu Sfântul Luca spune doar că, negăsind loc în casă de popas, Fecioara Maria şi Sfântul Iosif au culcat pruncul în iesle. Întemeindu-se pe o veche tradiţie, teologul creştin Origen este primul care a menţionat peştera, încă din primele secole creştinii plecând în pelerinaj la Bethleem pentru a se reculege tocmai la peştera unde se spunea că s-a născut Hristos, scena Nativităţii fiind de timpuriu reprezentată în imagini, fresce şi chiar mozaicuri. Sfântul Francisc de Assisi este însă primul om care a pus în scenă naşterea Pruncului Iisus creând prima iesle vie, adică animată de oameni şi animale. După cucerirea Ierusalimului de către Saladin în secolul al XII-lea, pelerinajele în cetatea sfântă devin tot mai riscante, acest context favorizând multiplicarea scenelor Nativităţii în ţările din Occident. Scriitorul Jean Doucet sublinia că în Evul Mediu, Italia devine capitala celor mai diverse manifestări religioase, cea mai veche scenă a Nativităţii fiind lucrarea din marmură realizată de Arnolfo di Cambio în 1289 care încă poate fi admirată la biserica Santa Maria Maggiore din Roma. 

Însă cel care a introdus scena Nativităţii în lanţul bogat al tradiţiilor dedicate Crăciunului este Sfântul Francisc de Assisi care, aşa cum relatează Sfântul Bonaventura, în noaptea sfântă a anului 1223 a amenajat prima iesle însufleţită de oameni şi animale vii, din dorinţa de a împărtăşi taina acestui moment unic cu toată suflarea. Primele iesle cu figurine din argilă sau lemn datează din secolul al XIII-lea şi erau expuse tot timpul anului într-o capelă. Un secol mai târziu acest obicei se răspândeşte în toate oraşele italiene ca expresie vie a religiozităţii populare, călugării catolici din ordinul iezuiţilor adoptând scena Nativităţii în scop didactic pentru a evangheliza tărâmurile recent descoperite în Lumea Nouă. De la simplitatea franciscană, în secolul al XVII-lea ieslea devine o adevărată oglindă a comunităţii în care este realizată, fiind înzestrată cu efecte scenografice inedite prin care sunt reprezentate aspecte ale realităţii sociale şi cotidiene din epocă. 

Această tradiţie înfloritoare trece frontierele Italiei atrăgând atenţia multor artişti şi meşteri populari care se lansează în scenografii tot mai complexe. Deşi este adoptată cu mult interes şi în Franţa, celebra revoluţie de la 1789 va închide porţile tuturor locaşurilor de cult, zbirii revoluţionari interzicând nu numai orice formă de manifestare religioasă în spaţiul public, ci chiar şi slujba de la miezul nopţii. În aceste condiţii tragice, scena Nativităţii începe să fie sărbătorită doar în intimitatea familiei, la lumina caldă a lumânărilor, ocazie cu care tradiţia micilor statuete capătă amploare. În dialectul provensal, les santoun (sfinţii cei mici) au fost creaţi special pentru ca scena Nativităţii să poată fi prezentă în casele tuturor, iniţial micile personaje fiind confecţionate chiar din miez de pâine.

Veritabilul santon provensal din argilă a fost creat la Marsilia de către Jean-Louis Lagnel (1764-1822) cel care a avut ideea de a decora ieslea Mântuitorului cu mici statuete colorate, fabricate artizanal, reconstuituind astfel scene cotidiene din satele din sudul Franţei. Jèsu în dialect provensal, Sant Jousè (Sfântul Iosif), la Santo Vierge (Fecioara Maria), lou biou (boul), l’ase (măgarul), i pastre (păstorii) şi magii sunt înconjuraţi de o multitudine de personaje inspirate din lumea satului provensal (autorităţi şi personalităţi locale, ţărani, oamni simplu şi personaje pitoreşti), de animăluţe şi accesorii tipice satelor din această regiune, ieslea Mântuitorului fiind decorată chiar şi cu plante aromate, scoarţă de copac şi muşchi din pădurile veşnic verzi ale însoritei Provence. Prezenţa lor ne aminteşte că fiecare dintre noi este chemat la sfinţenie, că mesajul naşterii lui Hristos este universal, adresându-se tuturor oamenilor, din toate timpurile, din toate locurile...

Admirată de însuşi André Malraux, scena Nativităţii în stil provensal este o artă despre care marele scriitor spunea că nu este deloc mai prejos decât arta muzeelor sau desenul academic, autenticitatea culorilor acestei arte meşteşugăreşti aparţinând fascinantului universul al costumelor de sărbătoare, considerat a fi unul dintre cele mai vechi limbaje ale expresiei artistice umane. Dar dincolo de conotaţiile estetice, ieslea Mântuitorului ne aminteşte că Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască, ne aminteşte că viaţa este un dar al Părintelui ceresc, iar de Crăciun primim un dar nepreţuit, pe însuşi Pruncul sfânt care vine în lume smerit, nevinovat, inocent, dependent de iubirea celor din jur. Iar spiritul acestei sărbători este acela de a ne aduna împreună, o iesle atât de modestă având puterea de a reuni în jurul său atât de multe generaţii şi de a îmbogăţi amintirile fiecăruia dintre noi. Cei mici sunt nerăbdători să-L aşeze pe Pruncul sfânt în braţele celor doi părinţi smeriţi, să vadă ce daruri i-au adus cei trei magi de la Răsărit, iar cei mai mari se adună în jurul ieslei ca să cânte, să se roage, să cugete asupra marilor taine ale acestei vieţi. Nimeni nu rămâne indiferent privind modesta iesle în care Fecioara L-a născut pe însuşi Mântuitorul acestei lumi, nimeni nu poate rămâne indiferent aflând că de acum încolo prin Emanuel, Dumnezeu este cu noi până la sfârşitul veacurilor.  

În ciuda unui vânt secular tot mai agresiv care ar spulbera orice simbol creştin din spaţiul public, tradiţiile provensale continuă să strălucească şi să anime atmosfera sărbătorilor de Crăciun şi dincolo de spaţiul bisericii. Ieslea Mântuitorului reflectă imaginea unei lumi armonioase, este un simbol al expresiei vivre-ensemble (împreună-trăire) atât de dragă francezilor greu încercaţi de recentele atentate în care au murit aproape 300 de oameni nevinovaţi, este un spaţiu comun unde se ţes legături familiale, fraterne, prieteneşti, dar şi culturale. A şterge prezenţa Scenei Nativităţii din spaţiul public francez pe motiv că este contrară laicităţii este un mod agresiv de negare a impresionantului patrimoniu creştin care a conturat chipul, destinul şi istoria acestei naţiuni grandioase.

În condiţiile în care creştinii din Orientul Mijlociu au suportat şi suportă atâtea persecuţii (torturi, crucificări, profanarea bisericilor, agresiuni, violenţe şi crime odioase) dar încă se luptă cu riscul vieţii pentru a sărbători Naşterea Domnului în locaşuri de cult distruse fără milă de fanaticii terorişti, polemicile "à la française" mi se par de-a dreptul indecente şi dispreţuitoare la adresa acestor martiri contemporani. De fiecare dată ni se motivează că tradiţiile catolice pot răni sensibilităţile non-creştinilor, încercând să ne învinovăţească pentru ceea ce suntem şi pentru identitatea pe care ne-o asumăm. Dar dacă ceilalţi ar încerca la rândul lor să ne descopere intrând într-o biserică, privind o iesle, răsfoind marea carte a istoriei europene, cu bune şi rele, în loc să fluture neîncetat lista cu drepturile omului lipsit însă de obligaţii faţă de societăţile gazdă, oare lumea actuală nu ar deveni mai echilibrată?

Dacă astăzi interzicem Scena Nativităţii ce mai urmează? Steluţele din ghirlande sunt destul de laice sau fiind un reper pentru magi pot fi interpretate ca un simbol religios? În numele respectării principiului laicităţii, nu suntem obligaţi să ne şi rupem iremediabil de rădăcinile noastre culturale şi nici să renunţăm la tradiţiile care ne îmbogăţesc sărbătorile. Nu mor caii când vor câinii şi nici tradiţiile creştine când vor progresiştii, dar din cauza acestor polemici iubirea dintre oameni se răceşte tot mai mult. Dragi secularişti, Hristos nu a venit să trăiască într-o lume ideală altfel ar fi rămas în ceruri. "Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric. (...) căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea" (Ioan, 12 : 46, 47). Cine vrea să se mântuiască, nu are decât să primească Lumina în inima sa. Crăciun liniştit tuturor celor care îl aşteaptă pe Pruncul sfânt în ieslea caldă a inimilor lor!