Incine-rare are cratimă

Incine-rările sunt rare, este adevărat. Ele constă destul mult, pe de-o parte, şi nu sunt văzute cu ochi buni chiar de toţi.

Dar dacă se adaugă puţină nesimţire de „jurnalişti de televiziune românească mai ales de ştiri”, rezultatul va fi unul memorabil, din care vor ieşi prost cei care nu pot gândi normal, precum şi cei care joacă veşnicul rol de „idioţi utili”.

Dar cei care pot gândi normal, sine ira et studio / fără ură şi partinire, au detectat un val de atacuri la adresa BOR pentru un motiv pueril: că nu a permis o slujbă de îngropare a marelui regizor. S-au dezlănţuit ateii agresivi de serviciu, dar şi alte fiinţe umane, care ar fi bine să se gândească mai bine la următoarele:

Statul laic vrea să se asigure că omul nu moare în condiţii suspecte. Dacă decesul nu este suspect – pentru că în acest caz devine necesară o analiză medico-legală de stabilire a cauzelor decesului – atunci administraţia locală va elibera certificatul de deces; va oferi – la cerere şi un ajutor de înmormântare, or va efectua această operaţiune dacă nimeni nu revendică cadavrul. Rostul statului laic se rezumă la atât.

Credinţa religioasă o ai sau nu, dar dacă o ai, nu poţi să o accepţi doar pe jumătate, pe sfert sau într-un alt procent. Ea este una şi nu poţi decât să o recunoşti, chiar dacă nu întotdeauna respecţi preceptele credinţei. Dar, în orice religie, credinţă, moartea este un lucru foarte serios şi nu se negociază. Cu atât mai mult aici nu se poate negocia, deoarece moartea reprezintă o ultimă întâlnire a omului cu întreaga sa dimensiune de credinţă.

Însă, şi dacă eşti credincios, şi dacă nu eşti, legea îţi permite ca, odată ce există certificatul de deces, să înmormântezi religios cadavrul, sau să îl incinerezi, sau să îl donezi facultăţii de medicină pentru disecţii, ori să încerci să vezi dacă se pot dona organele celui decedat. Iar în unele cazuri, unii au fost îngropaţi în propriile curţi, sub diferiţi copaci.

În toate cazurile însă, nici una dintre proceduri nu este obligatorie. De aceea, oricine doreşte – şi are şi bani de cheltuit, poate să aleagă – oferta este suficient de largă pentru a fi mulţumit. Cu toate acestea, aminteşte-ţi, stimate om ce vei muri la un moment-dat, că nu tu vei decide cu adevărat ce se va alege de corpul tău fără suflet, orice ai lăsa tu prin testament sau cu limbă de moarte: cei ce vor decide atunci sunt cei vii, şi ei vor respecta dorinţa ta doar în funcţie de propriile interese.

Poziţia BOR a fost corectă, deşi ştia foarte bine ce găleată de lături i se va vărsa în cap.

Şi nimeni nu poate spune că nu au multe bube în cap, de la patrimoniu la maniera în care se comportă cu tinerii preoţi de valoare, ce vor să aducă o moralitate mai mare în Biserică. Iar pentru acestea, şi încă pentru multe altele, trebuie să fim cu toţii atenţi. Însă trebuie să înţelegem că nu se negociază credinţa şi nici ceea ce presupune ea. Nu este nici posibil, nici etic, nici moral.

În sprijinul acestei idei aduc şi un minim argument istoric. În anul 381 un bătrân episcop, de peste 80 de ani, a propus să se instituie celibatul preoţilor. Opoziţia a fost îndârjită din partea mai multora, bărbaţi şi femei, iar interdicţia căsătoriei a căzut (nu putem releva pe larg toată dezbaterea). Biserica catolică a instituit celibatul preoţilor mai târziu, în temeiul unei alte idei – de control activităţii preoţilor, iar rezultatul nu este cel mai bun posibil. Însă şi pentru ei, ca şi pentru musulmani, brahmani, mozaici sau alte credinţe, ceea ce este fundament al credinţei nu se negociază.

Dacă ar fi să ne referim la restul nesimţirilor de la finalul săptămânii însă, aici trebuie să spunem un singur lucru: needucaţi. Iar starea de needucare se datorează familiilor – pentru primii 7 ani, apoi şcolii, apoi formatorilor de opinie în presă – jurnalişti şi politicieni. De fapt, peştele de la cap se strică, şi la ce mizerii au văzut de la cele două categorii de persoane în ultimii ani – deoarece familia şi şcoala nu au eşua atât de mult în misiunea lor educativă – să nu ne aşteptăm la mai bine.

De aceea, este bine să ne liniştim şi să ne gândim nu la ultima noastră voinţă îmbăţoşată, ci la faptul că, oricât de lei am fi – pro sau contra unei religii sau unei biserici, tot cei ce ne vor scoate certificatul de deces vor hotărî ce se va alege de corpul nostru.