Interviu cu dr. Adina Hulubaş, specialist în etnologie: „Strămutarea românilor activează nevoile spirituale şi ataşamentul faţă de identitatea culturală originară”

De ce sărbătorim cu atâta bucurie venirea primăverii? Ce semnificaţii au tradiţiile în identitatea noastră? Cât din identitatea noastră prezentă vine din trecut şi cât este de important să o transmitem mai departe?

Aceste chestiuni capătă o dimensiune în plus când vorbim despre românii stabiliţi în străinătate.   O populaţie nouă, care îşi construieşte din mers identitatea şi învaţă cum să o integreze într-un proces educaţional. Am vorbit despre toate acestea cu dr. Adina Hulubaş, cercetător al Academiei române, filiala Iaşi, specialistă în etnologie şi folclor.

Ciprian Apetrei: Tocmai am terminat perioada sărbătorilor de primăvara. Mărţişor, Dragobete, Babe. Cat este de vie această tradiţie precreştină, cum de a reuşit să reziste până astăzi?

Adina Hulubaş: În mod tradiţional, Zilele Babelor durează nu mai puţin de 12 zile calendaristice, alteori doar 9. Aceste numere care vorbesc despre un ciclu formativ, o perioadă de desăvârşire, sunt o perioadă de trecere între două anotimpuri şi au o legătură foarte strânsă cu Sărbătorile de iarnă pentru motivul că Anul Nou începea la 1 martie până în sec. Al IV-lea d.Chr. Aşa se explică faptul că simţim nevoia şi în plină epocă a modernităţii să ne urăm o primăvară frumoasă, dar nu şi o vară bună sau o iarnă cu bine. Memoria culturală ne spune că e un nou început de lume, de an vegetaţional de fapt, şi la fel ca în cazul oricărui debut, pericolele roiesc aproape în gândirea magică. Mai mult, între Crăciun şi Anul Nou există tot 12 zile rituale, între Naşterea lui Iisus Hristos şi Bobotează, şi ele marcate de posibilitatea unor divinaţii. Aşa cum ziua aleasă de noi ne spune cum va fi anul întreg, în ajun de Sfântul Vasile ori de Bobotează se deschide accesul către viitor şi poate fi „văzut” soţul ori soţia ce va apărea în curând, ori condiţiile meteorologice pentru semănături, prin „calendarul cepei”. La fel de grăitor este faptul că în ziua de 1 martie nu se lucrează, potrivit informaţiilor din Arhiva de Folclor a Moldovei şi Bucovinei. La Grinţieş – Neamţ se spune că Dochia (un alt nume al acestei zile) se ţine „pentru belşugul ogorului şi al grădinilor”. Asemănarea cu ziua de Anul Nou, în care nu se munceşte, se seamănă în mod simbolic cu grâu sau orez şi se spun oraţii în ajun despre aratul câmpului (pluguşoare) nu mai trebuie subliniată, este clară.

Sărbătorile de primăvară se află, aşadar, în siajul celor de iarnă, cu o funcţie acut agrară şi rol augural, ele securizează începutul de an. Mărţişorul este un talisman de primăvară de origine tracică (atestat şi încă activ pe unde au fost aceste triburi: Bulgaria, Serbia, Albania, Macedonia şi nordul Greciei, evident fără să uităm de Republica Moldova). Şnurul alb-roşu se leagă la pomi ca aceştia să rodească bogat peste an şi să nu facă viermi. Mărţişorul se prinde atât direct, pe 1 martie, cât şi după ce a fost purtat cel puţin 9 zile. În mediul rural aceste practici sunt cunoscute, în timp ce în oraşe s-a pierdut funcţia magică (de protecţie împotriva soarelui) şi a luat o anvergură uriaşă rolul estetic şi social al acestui gest. Le dăm şi le purtăm pentru că sunt frumoase şi ne place să fim împreună într-o atmosferă de bucurie, cu gândul că primăvara este aproape. Aşa a supravieţuit această practică tradiţională, fiind cea mai activă şi mai răspândită pe teritoriul României – printr-o „camuflare” dacă ar fi să folosim termenii lui Mircea Eliade. Zilele Babelor răspund, pe de altă parte, unei nevoi general umane de a anticipa evenimentele care ne vor solicita, ghicitul viitorului continuă să preocupe omenirea în ciuda unui prezent suprasaturat la nivelul nevoilor de bază şi supra-informat. Ştim cursul euro-dolar azi, dar ne frământă cum vom termina anul şi perioada de trecere dintre anotimpuri/ ani (vegetaţionali) deschide o perspectivă. Dragobetele este tot o sărbătoare de primăvară, chiar prima dacă acceptăm data de 24 ca standardizare recentă, însă statutul ei este minor din punct de vedere tradiţional.

Cea mai controversata sărbătoare este una redescoperită, Dragobete, pusa în opoziţie cu cea de import, pe aceeaşi temă, Valentine’s Day. Este o invenţie a celor care edulcorează un trecut glorios sau un demers firesc de recuperare a identităţii, de rezistenţă în faţa unor modele exterioare?

Este adevărat că agresivitatea comercială a zilei de Sfântul Valentin a făcut ca tot restul ţării să afle că există această zi de Dragobete, nu doar Oltenia şi sporadic câteva localităţi din Transilvania meridională, Moldova sudică ori din Dobrogea. Ar fi o mişcare culturală de rezistenţă dacă nu s-ar recurge la aceleaşi modalităţi de sărbătorire fără nici o implicaţie spirituală: cumpărături, obiecte fabricate în China, trăire pragmatică a unui sentiment pe baza căruia se construieşte o lume, o familie. Dragobete este „logodna păsărilor”, acum se împerechează păsările care nu migrează şi locuitorii din satele prin care au trecut cândva celţii (în a căror cultură se află rădăcinile sărbătorii de Sfântul Valentin) au copiat acest comportament prin „zburătăcirea” tinerilor aflaţi la vârsta căsătoriei. Ei se întâlneau pentru a căuta primele flori de primăvară, se alergau şi se oferea sărutul care anunţa logodna dintre doi tineri în cursul anului. Nici vorbă de ciocolată. Iar această zi nici măcar nu avea o dată fixă în calendar, unele sate o ţineau pe 28 februarie, pe 1, 3 sau în 25 martie. Ceea ce a făcut ca practicile de Mărţişor şi Dragobete să se influenţeze reciproc: în ambele zile se strângea zăpada şi se topea pentru a se da pe faţă cu scopul de face tenul alb şi curat. Culoarea albă din şnurul de mărţişor trimite la aceeaşi finalitate maritală, fetele obţineau pe cale magică o frumuseţe deosebită.

Dragobetele este o sărbătoare care are în centru ritmul natural. Ciclul vieţii se află din nou la început şi de aceea păsările devin un model comportamental. Nevestele hrăneau abundent găinile şi alte păsări domestice din curte, dar şi pe cele sălbatice ca o ofrandă, să le lase peste an culturile de cereale şi fructele în pace. La Barcea – Galaţi, nu se dădeau ouă cu împrumut pe 24 februarie, dar nici nu se mâncau, ceea ce conduce către o percepţie totemică a înaripatelor. Dacă ne uităm în jur, în mediul urban vedem inimioare, festivaluri aşa-zis folclorice, cadouri şi sentimente zgomotos româneşti. Cred că această campanie „de rezistenţă” a eşuat. Strategia ar fi trebuit să fie educativă şi nu comercială, însă apelul la bibliografia riguroasă nu este la îndemâna jurnaliştilor, activiştilor culturali sau influencerilor. Nu se deschide măcar o carte, dar se trag concluzii cu emfază pe baza observaţiilor făcute miop – „mi-am întrebat prietenii” – sau se dă copy-paste la formulări fanteziste de pe internet.

Dacă ar fi să sintetiz reacţiile de zilele acestea atât la Dragobete, cât şi privitoare la Mărţişor, ele sunt de două tipuri şi au o cauză comună: ignoranţă impetuoasă. Prima abordare este entuziastă, înghite pe nemestecate date ce nu pot fi probate la nivel istoric, arheologic, cultural („zeu al dragostei la daci/ români”), în timp ce a doua are un ton refractar, de respingere pe motive ideologice. Omul modern se leapădă de povara trecutului fără să bănuiască în aroganţa lui că îşi retează nu craca de sub picioare, ci rădăcinile, devenirea culturală ca individ. Soarta unei asemenea atitudini este rătăcirea, psihoza, naufragiul pe valurile care ne frământă societatea.

O parte din tradiţiile noastre le regăsim şi la popoarele din jur, Mărţişorul la bulgari, de exemplu. Ne uităm mai puţin la această matrice stilistică nelatină. Ne influenţează însă, suntem cu adevărat balcanici? 

A.H: Nu despre balcanism vorbim atunci când invocăm moştenirea comună a Mărţişorului, ci despre cultura tracică – un popor profund respectat în Antichitate pentru că erau războinici neînfricaţi, dar şi de negustori pricepuţi. Este suficient să vizitaţi Muzeul Luvru, Columna lui Traian sau Forul Traian cu muzeul aferent şi să priviţi statuile de daci. O să vedeţi că romanii, adică cei care i-au învins, le-au asigurat nemurirea în piatră într-o postură foarte demnă: niciodată cu mâinile legate ca sclavi, cu mantii de nobili, cu privirea fermă. Într-o mare măsură nu suntem demni de asemenea strămoşi, pentru că ei nu făceau compromisuri. Comportamentul balcanic ţine, aşadar, de o analiză sociologică făccută doar de cei îndreptăţiţi, însă din punct de vedere cultural avem şansa de a ne bucura alături de urmaşii tracilor de semnificaţii profunde, strâns legate de ritmul cosmic.

Aşa se explică, de exemplu, etimologia numelui de Crăciun pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Toate popoarele creştine fac referinţă la naştere (Natale) sau la slujba bisericească, mesa (Cristmas). Denumirea noastră vine din stratul pre-creştin, când se ardea toată noaptea o buturugă groasă pentru a ajuta soarele să crească din nou acum, când e aparent la minimul puterii sale. Albanezii (urmaşi ai tracilor) numesc kërcú (kërcún) o bucată de lemn, iar etimologia corectă a fost indicată de Gheorghe Muşu pentru cuvântul românesc al sărbătorii.

Cât de important este folclorul în mentalitatea colectivă? Cum ar trebui acesta integrat în educaţie?

A.H: Este mai important decât credem, fiindcă ne modelează reacţiile incontrolabile pe baza informaţiilor stocate în inconştientul colectiv. Nevoia de ne face urări în primăvară de acolo vine, sau faptul că evităm instinctiv să trecem pe sub o scară. Acum spunem că ne poate cădea în cap o unealtă de construcţii, dar de fapt în acele momente zidarii furau umbra trecătorului să o îngroape în clădire, altfel aceasta se dărâma. Urmarea era fatală, în 40 de zile sau un an omul rămas fără umbră (suflet) murea, ceea ce se poate întâmpla şi dacă ne cade în cap un obiect greu de la muncitorii aflaţi pe schele.

Integrarea culturii tradiţionale în educaţie este pe atât de generoasă ca metodă, pe cât este de atractivă. Practic orice obiect se poate preda cu o strategie etnologică şi cursurile de acest tip s-au dovedit de un succes real în Europa. Matematica poate studia multiplicarea geometrică a tiparelor din ţesături (romburi, triunghiuri), algoritmi, muzica poate fi analizată prin acordurile tradiţionale, geografia pornind de la legende (cu toţii iubim poveştile), literatura pornind de la grijile străvechi ale omenirii, de la mituri ori practici rituale. Se predă cu şi prin informaţia tradiţională, care are marele avantaj de a fi accesibilă, atrăgătoare şi vag cunoscută deja.

Toate ale noastre le ducem cu noi. Cum se raportează cetăţenii români din Diaspora la tradiţii, ce rol joacă acestea în construcţia lor identitară?

A.H: Această întrebare a fost obiectivul unui proiect de la Academia Română, Filiala Iaşi şi tocmai ce l-am finalizat cu concluzia că strămutarea românilor activează nevoile spirituale şi ataşamentul faţă de identitatea culturală originară. Denumit MIRO, proiectul ne-a dat ocazia de a intra în comunităţile de români din Italia, Spania, Franţa, Germania cu acelaşi sentiment, că distanţa de casă apropie de fapt căminul. Cu cât ne comparăm mai mult cu popoarele din ţările gazdă cu atât ne descoperim pe sine mai bine şi apare nevoia acută de a ne construi sentimentul de acasă prin cultura tradiţională. Nunţile, botezurile, Paştele şi Crăciunul, Mărţişorul sunt momente în care imigranţii se simt mai împăcaţi, mai senini, fiindcă au o identitate bine conturată în amalgamul societăţii moderne.

Aşa s-a născut ghidul nostru cultural din cadrul proiectului, pe baza observaţiilor făcute în mediul românesc dinafara ţării. Copiii românilor vor găsi în cartea Din clasă, acasă răspunsuri clare la întrebări despre tradiţia pe care părinţii lor o pun în scenă. Formatul digital al acestui volum va fi curând disponibil gratuit pe internet. Prima generaţie de imigranţi se sprijină pe universul tradiţional pentru a face faţă unui mediu complet diferit, deci spiritualitatea populară devine un remediu psihologic esenţial.

Vă invit să urmăriţi şi interviul video acordat de dr. Adina Hulubaş pentru RoZoom Press, despre Dragobete, realizatoare Miruna Căjvăneanu

RoZoom Press este o iniţiativă privată a unor jurnalişti români din străinătate, la începutul anului 2020. Ne-am adunat, într-un spaţiu virtual, 5 jurnalişti români din Italia, Spania, Anglia şi Franţa: Miruna Căjvăneanu (Roma, Italia - iniţiatoarea proiectului),  Alina Harja (Londra, Anglia), Cornelia Crîşmaru (Bolonia, Italia), Gelu Vlaşin (Madrid, Spania,acum in România) şi Ciprian Apetrei (Bretania, Franţa).