La început a fost Geneva
0
Ani întregi am trăit cu impresia că capitalismul, epifenomen peremptoriu al protestantismului, s-a născut în capitala olandeză Amsterdam, convingere întărită de vizita făcută acolo în 2004. Recentul sejur din această vară în majestuoasa Genevă mi-a făcut să-mi schimb părerea: mai înainte a fost oraşul de pe Ron, unde s-a aflat, în secolul XVI, Republica lui Calvin, primul stat totalitar din istorie demn de acest nume.
Dacă eşti pasionat, chiar obsedat, de arhitectură, urbanism şi modalitatea de a extrage din acestea specificul cultural al unui oraş şi al unei comunităţi, splendoarea (deloc fanată în acest caz) a marelui oraş elveţian te contrariază la primul contact. Deşi Geneva trece drept cea mai importantă localitate a aşa-numitei Romandie – Elveţia francofonă –, intrând ca un pinten în teritoriul Franţei (cantonul Genevei este înconjurat din aproape toate părţile de marele său vecin), mai nimic din oraşul medieval nu-ţi aduce aminte de mai marile sau mai micile localităţi care au conservat acea vreme de pe teritoriul galic; cu atât mai puţin de complexitatea şi misterul discret ale unei metropole ca Parisul. Impresia este mai mult cea a unui burg germanic (ne referim strict la oraşul vechi), ale cărui ordine, rigoare şi austeritate sunt temperate de un je ne sais quoi indicibil.
Te întrebi cum s-a împăcat spiritul locuitorilor francofoni (vasali multă vreme ducilor de Savoia), aşadar de expresie latină, cu această arhitectură de multe ori strivitoare. O scurtă privire, însă, pe istoria regiunii te ajută să înţelegi mai bine lucrurile. Să nu uităm, în primul rând, că republica geneveză face parte din confederaţia helvetică de-abia din 1815 (imediat după căderea lui Napoleon şi după ce fusese anexată, în 1798, de Directorat), moment a cărui aniversare de două secole a fost marcată aici cum se cuvine. Până atunci, mai întâi conţii de Geneva (şi, de fapt, episcopii de Geneva), apoi Casa de Savoia, în cele din urmă (din secolul XV şi momentul-cheie al Reformei) o aşa-numită republică oligarhică condusă de un Mare Consiliu.
Republica lui Calvin
Localităţile mai mici sau mai mari cu porţiuni de oraş medieval conservate care împânzesc teritoriul Franţei, cu pitorescul lor intim şi omenescul lor care l-au născut pe un Rabelais (sau cu castelele şi domeniile Moyen Âge, expresii ale idealului cavalerismului, care au înflăcărat imaginaţia romanticilor de secol XIX), au o particularitate esenţială: Franţa a rămas catolică, după ce a fost bulversată, până la Edictul de la Nantes, de o serie de războaie religioase crâncene. Nu este cazul Genevei sau al întregii Elveţii. Oraşul de pe malul Léman-ului are chiar o contribuţie cheie în istoria timpurie a Reformei şi, deşi în secolul XVIII ducii de Savoia – Franţa în speţă – au încercat o recatolicizare, tratându-i pe genevezi ca pe propria lor proprietate, spiritul lui Calvin nu a mai putut fi desprins de aceste locuri.
De ce consider atât de importantă aşa-numită Republică a lui Calvin, pe care predicatorul picard a condus-o aici cu mână de fier din 1541 până la moartea sa în 1564 (deşi opoziţia unei mari părţi a establishment-ului local l-a făcut să dea, timp de cam un deceniu, o luptă acerbă pentru preluarea puterii)? Numele medicului Miguel Servet poate nu mai spune mare lucru acum, dar el poate fi considerat prima victimă ilustră a totalitarismului. Vorbim aici de un totalitarism cu fundament religios, fundamentalism cum i se spune acum, născut în mijlocul Europei cu 450 de ani înainte de actualul fundamentalism islamic. „Spectacolele şi amuzamentele erau în mod expres interzise de către religia lor (Calvin, Luther şi Zwingli – n. mea); şi pentru mai mult de 200 de ani nu a existat un singur instrument muzical permis în cetatea Genevei“ (Voltaire). Vă sună cunoscut?
Demonul lui Luther
Geneva din acei ani, plină de excese, crimă şi violenţă, un veritabil „apocalipsul acum“ pe pământ, este ceea ce viza fanaticul religios refugiat din catolica Franţă pentru întreaga lume, să nu ne îndoim de asta, tot aşa cum acum adepţii Statului Islamic vor de fapt să domine Europa şi toată planeta. Fără a fi adeptul teologului german, diferenţa dintre Luther şi Calvin mi se pare similară celei dintre un Saint-Simon sau Fourier şi atrocea dictatură a lui Stalin. Dar demonul lui Luther (cel după care călugărul augustinian arunca cu călimara, poate?), forjat de Calvin, odată dezlănţuit, nu avea să se mai oprească până nu se va fi răspândit pe tot pământul, schimbând lumea (obsesia tuturor modernilor; un adevărat homo spiritualis îşi propune conservarea, nu distrugerea) şi transformând-o în cea prezentă, în care trăim acum.
Nu trec sub tăcere excesele Contrareformei din secolul următor, mai ales ale celei spaniole (de fapt, Reforma şi Contrareforma şi-au dat mâna, în acele secole îndepărtate, pentru a distruge gândirea magică, alexandrină, neoplatoniciană a Renaşterii – I.P. Culianu, „Eros şi magie în Renaştere“). Principalul epifenomen al protestantismului va fi modul de producţie capitalist (şi de fapt financiar-bancar – Max Weber, „Etica protestantă şi spiritul capitalismului“), născut, într-adevăr, la Amsterdam, în Secolul de Aur olandez (după un alt război religios de o duritate extremă, între Ţările de Jos – creatoare ale libertăţii în sens modern – şi forţele spaniole ale Ducelui de Alba, de fapt – ca orice război care se respectă – între Vechi şi Nou), exportat şi dus la perfecţiune apoi de marile state protestante: Anglia, SUA, Germania, ţările scandinave. Finalul? Obsesia (capitalistă) a profitului, mai ales a celui din nimic, este ceea ce distruge zi de zi şi pas cu pas Lumea (Stéphane Hessel, „Indignaţi-vă!“), care nu mai este văzută de generaţiile ulterioare iluminismului ca creaţie divină, ca topos sacru.
Saint-François de Lausanne
Revenind la călătoria mea din această vară, am făcut fotografii pe treptele Catedralei Saint-Pierre de Genève, cea din care a predicat Calvin la Geneva, lăcaşul său de cult de adopţie, în care încă se mai află scaunul de lemn folosit de reformator. În prezent, catedrala aparţine Bisericii Reformate geneveze, dar clădirea în stil gotic a funcţionat iniţial, până la Reformă, ca biserică catolică. Situaţia este valabilă şi pentru impunătoarea Catedrală din Lausanne, care domină cosmopolita metropolă francofonă de pe înălţimea pe care este ridicată: construcţie catolică, ea a fost cedată cultului protestant, la fel ca multe altele de pe acest tărâm devastat la acea vreme de războaie religioase.
Primul contact cu catolicismul din periplul meu l-am avut tot în Lausanne, unde micuţa biserică catolică Saint-François – unde se aniversau în aceste zile 100 de ani de la naşterea părintelui Roger (Schütz) de la Taizé – ocupa discret colţul unei piaţete din oraşul vechi. Înăuntru, lăcaşul de cult era gol, la acea oră călduroasă a după-amiezii; doar câţiva turişti se încumetau să intre, în primul rând pentru a se răcori. Următoarea prezenţă a catolicismului, la fel de discretă, am avut-o pe drumul de intrare în Montreux (Elveţia): o bisericuţă catolică de pe marginea acestuia îi invita pe oameni, prin afişul pus pe uşă, la un festival de orgă în mijlocul verii.
Et in Riviera ego
Ce-ar mai fi de spus despre Geneva, metropola helvetică renumită şi pentru că găzduieşte sediul mai multor organizaţii internaţionale decât orice alt oraş din lume (printre care sediile Naţiunilor Unite şi ale mai multor agenţii ale acestora: pentru refugiaţi, pentru comerţ etc., al Crucii Roşii, al Comitetului Olimpic etc.)? O plimbare pe malul superb al Lacului Léman şi în parcul aferent (unde se află şi clădirea Muzeului Ştiinţei) este tot ce-ţi poţi dori în viaţă (sau o casă pe malul opus al lacului, cel francez, liniştit şi pitoresc). Celebrul Muzeu de Istorie Naturală de aici este probabil unul din cele mai bune din lume; la fel şi pentru Muzeul de Istorie şi Artă, unde am văzut mai multe antichităţi egiptene, greceşti, etrusce şi romane decât o să mai văd probabil vreodată în viaţă. Mergând mai departe în aşa-numita zonă „Métropole lémanique“, ajungem mai întâi în Lausanne, oraş mare şi cosmopolit, unde, într-adevăr, majestuozitatea de care vorbeam în Geneva cedează locul unei relaxări şi laxităţi pe care o asociem mai mult cu spiritul galic.
Urmează ceea ce localnicilor le place să numească Riviera romandă: staţiuni pentru milionari, precum Vevey (unde s-a retras la bătrâneţe şi a murit în 1977 celebrul Charlie Chaplin) şi Montreux (în acele zile tocmai se încheia tradiţionalul Festival de Jazz şi pop de aici, renumit în toată lumea), cu o esplanadă kitschoasă gen Mamaia unde toată lumea îşi face poze la statuia lui Freddie Mercury (nu o să uit niciodată imaginea cu puradeii din toate neamurile de refugiaţi care-şi făceau baie cu poftă în pielea goală în fântânile arteziene din Montreux, identici cu ţigănuşii despuiaţi care se răcoresc vara la noi în fântânile din faţa Casei Poporului).
Ocolind capătul lacului şi (re)intrând în Franţa, pe partea cealaltă se află Evian-les-Bains, splendidă localitate balneară, cu arhitectură fin de siècle, situată la o aruncătură de băţ în faţa Lausanne-ului de pe malul opus, distanţă presărată cu numeroase iahturi, bărculeţe şi alte ambarcaţiuni. Staţiunea este renumită pentru izvoarele de apă minerală de aici, cea mai scumpă din lume, şi am stat la coadă pentru a bea direct de la un izvor descoperit în anii 1790, pe vremea Revoluţiei Franceze, şi a cărui apă străbate muntele timp de 15 ani înainte de a ni se oferi nouă astfel.
Stations of the Cross
Marile surprize aveam însă să le aflu în Franţa, acolo unde aveam baza, mai precis în departamentul Haute-Savoie, lipit de graniţa helvetică. Prefectura se află la Annecy, în sud-vest (chiar şi de aici se găsesc oameni care să traverseze zilnic graniţa pentru a lucra în Geneva, ca mai toţi localnicii francezi din Genevois), oraş superb cu lacul său cochet şi minunat, al cărui centru vechi e reprezentativ pentru medievalismul localităţilor franceze de care vorbeam (aici se desfăşoară în fiecare vară cel mai mare festival de film de animaţie din lume). Castelul conţilor de Geneva (un fel de castelul Huniazilor la pătrat) domină oraşul, Insula Închisorii te face să te gândeşti la Veneţia, iar Canal du Vassé (construite pe râuleţul Thiou) la Canal du Midi – locuri în care sper că voi ajunge măcar o dată în viaţă. Avem, la începutul acestui splendid canal, şi un Pont des Amours, o altă mare atracţie turistică.
Revenind la ceea ce ne interesează cu prioritate, supravieţuirea catolicismului, galic şi probabil nu numai, trebuie căutată în localităţile mici şi ascunse, în Franţa rurală şi profundă. Pe drumul dintre La Roche-sur-Foron şi Saint-Pierre-en-Faucigny se află o bisericuţă, care-ţi indică existenţa unui loc de pelerinaj. Cobori scările în pădurea alăturată şi dai de un izvor cu apă curată, care se consideră că are proprietăţi tămăduitoare. Este de fapt un sanctuar dedicat Fecioarei, iar mai în vale se află un adăpost pentru pelerini. Scările până aici sunt decorate cu secvenţe de pe Drumul Crucii, aşa-numitele opriri ale lui Iisus în timpul Calvarului, trasate în basorelief, iar jos sunt mai multe busturi ale Fecioarei şi obiecte de cult.
Unde eşti tu, Charlemagne?
Un mic pârâu delimitează locul de adâncimea pădurii, iar senzaţia de linişte şi pace eternă, pe măsură ce se însera, era copleşitoare. Oamenii vin, îşi încarcă buteliile şi bidoanele cu apa sfântă şi pleacă, dar mulţi dintre ei se opresc mai înainte, îngenunchează în faţa altarului şi îşi adresează rugăciunile Fecioarei. Alături, sunt încastrate în piatră o mulţime imensă de plăci inscripţionate cu mulţumirile adresate Fecioarei de cei care s-au vindecat bând această apă, datele mergând în urmă până la anii 1900 şi chiar mai devreme. Este locul care m-a impresionat cel mai mult din întreaga călătorie.
Vorbim de fapt de un fel de bulă complet izolată, atât temporal cât şi spaţial, pentru că realitatea Franţei din prezent este cu totul alta. În aceeaşi seară, am făcut o fotografie în faţa bisericii locale din Saint-Pierre-en-Faucigny. În prim-plan, troiţa, crucea metalică din faţa lăcaşului de cult; pe partea cealaltă a drumului, se observă reclama unei prăvălii care vinde kebab şi alte mâncăruri arăbeşti. Charlemagne s-ar răsuci în mormânt... Este bine să memorăm toate aceste lucruri pentru vremea când Europa va deveni doar o anexă, o provincie, o feudă a marelui Stat Islamic.
Troiţa din faţa bisericii Saint-Pierre-en-Faucigny FOTO Doinel Tronaru
Citeşte şi:
De ce scandalizează creştinismul?
„Occidentul“ s-a născut în Grecia şi a murit în Grecia. Mai precis, pe insula Kos
Se încarcă comentariile...
