Mesajul Învierii în contextul negării dreptului la viaţă

De mai bine de un an de la instaurarea puterii Statului Islamic pe largi teritorii în Siria şi în Irak, situaţia minorităţilor creştine, indiferent de confesiune, din zonele controlate de această grupare s-a înrăutăţit considerabil.

S-a crezut multă vreme că, odată cu dispariţia regimurilor totalitare care au practicat eliminarea fizică pe baze religioase, nu va mai fi posibil genocidul, violenţa în masă practicată asupra unei categorii sociale, etnice sau religioase. Situaţia actuală arată că intoleranţa religioasă a celor care pretind că acţionează în numele Islamului la adresa celor care practică religia creştină nu a fost niciodată mai intensă.

În ciuda apelului la reconciliere din partea liderilor religioşi, deopotrivă creştini şi musulmani, violenţele continuă. În Libia, 21 de creştini au fost martirizaţi de Statul Islamic, într-o demonstraţie de cruzime asumată ca atare. În Kenya, 140 de studenţi creştini, identificaţi ca atare în funcţie de cunoaşterea sau nu a textului Coranului, au fost ucişi cu sânge rece. În Irak şi Siria creştinii sunt persecutaţi, lăcaşurile de cult creştine fiind vandalizate constant. Imaginile din Siria sunt cutremurătoare: la câţiva zeci de kilometri de Damasc unde comunităţile catolice şi ortodoxe pot celebra paşnic Floriile şi Învierea Domnului (un semn de captatio benevolentiae din partea lui Bashar al-Assad, din ce în ce mai izolat, vinovat de izbucnirea şi perpetuarea unui război civil sângeros), bisericile sunt rase de pe faţa pământului. În oraşele recuperate de sub controlul Statului Islamic sunt descoperite gropi comune şi biserici din care nu a mai rămas nici măcar un zid întreg.

A fi creştin nu a fost niciodată în istorie un statut privilegiat : comunităţile de misionari au fost deseori confruntate cu ostilitate, iar violenţele la adresa creştinilor au fost practicate pe scară largă pe toate continentele, mai ales în vremurile recente (după cum ne arată.impresionanta carte a lui Andrea Riccardi, « Secolul martiriului. Creştinii în secolul XX »). Au existat însă şi perioade de coexistenţă paşnică, perioade în care creştinii au convieţuit cu musulmanii, mai ales în timpul în care Imperiul Otoman stăpânea Orientul Mijlociu.

Cum se explică modalităţile actuale de intoleranţă maximă care degenerează inevitabil în forme de violenţă cu o intensitate care nu încetează să surprindă ?

O primă explicaţie rezidă în memoria colectivă a cruciadelor în imaginarul musulman. Mitologia Statului Islamic prevede o mare bătălie finală între musulmani şi creştini, undeva în aria controlată în momentul de faţă de această grupare. În viziunea celor care inspiră teologic acţiunile Statului Islamic, există o legătură strânsă între reinterpretarea Coranului prin întoarcerea la surse şi perioada în care creştinii şi musulmanii luptau pentru controlulul unor teritorii. Califatul este o formă de organizare pre-statală, apărută în perioada în care războaiele religioase erau la ordinea zilei. Creştinii de astăzi sunt văzuţi ca fiind continuatorii celor din timpul Profetului Mahomed.

O altă explicaţie, în deplină contradicţie cu cea dintâi (cu care coexistă - semn al fragilităţii întregii motivaţii care stă la baza Statului Islamic) constă în secularizarea societăţilor occidentale. Musulmanii înrolaţi în Statul Islamic au experienţa Occidentului, cunosc faptul că în acest moment puţine sunt cauzele în numele cărora europenii se pot mobiliza şi în niciun caz pe temeiuri religioase. Îngrijorează determinarea religioasă a creştinilor din Statele Unite dar tocmai acest aspect este folosit pentru a mobiliza violenţa. Adepţii califatului îşi aleg victimele creştine din rândul grupurilor cele mai vulnerabile care nu se pot apăra : emigranţi egipteni în Libia, studenţi în Kenya.

Există şi explicaţia intrinsecă a golirii de conţinut a violenţei : într-un mediu în care violenţa este prezentă natural în mass-media, aceasta îşi pierde aspectul înspăimântător, sfârşeşte prin a face parte din banalul cotidianului. Pentru a surprinde, pentru a atrage atenţia nu se mai poate utiliza orice formă de violenţă, ci doar cea extremă. Violenţa la adresa creştinilor îmbracă astfel forma unui ritual, cu rol de spectacol exemplar.

Nu doar violenţa este utilizată de Statul Islamic la adresa creştinilor, ci şi supunerea prin plata unui tribut, după un vechi model practicat în Islam. Combinaţia între violenţa colectivă şi supunerea necondiţionată este considerată a fi letală, dat fiind că ambele opţiuni sunt cu totul neobişnuite occidentalului obişnuit cu toleranţa inter-confesională.

Astăzi nu mai este nevoie de imaginaţie pentru a înţelege primele secole creştine. Martiriul a redevenit contemporan. Mărturisirea de credinţă a redevenit un gest riscant, nu doar o parte din ritualul repetitiv al unei slujbe religioase din dimineaţa zilei de duminică.

Vom mai asista, foarte probabil din păcate, la scene de violenţă colectivă îndreptate împotriva creştinilor. Nu există nicio soluţie în afara dialogului între cele două religii. Pentru a combate o teologie politică, nu se pot folosi mijloace exclusiv politice. Acest dialog trebuie să înceapă prin gesturi de reconciliere reciproce. Indiferent de lupta pentru supremaţia pe un anumit teritoriu, nu trebuie să existe persoane care să plătească cu preţul vieţii apartenenţa la creştinism. Acesta ar trebui să fie punctul de reper, non-negociabil al oricărui dialog al liderilor religioşi.

Învierea lui Iisus poate fi puntea de legătură necesară pentru a iniţia acest dialog.

Patimile urmate de Înviere reprezintă cel mai bun exemplu că violenţa în numele oricărei religii nu duce nicăieri dar mai ales că viaţa triumfă asupra morţii, aceasta din urmă putând fi depăşită, fără a genera doar teamă şi dorinţă de supunere necondiţionată în faţa celor care neagă radical valoarea unică a vieţii. Acesta este motivul pentru a întâmpina cu şi mai mare speranţă aşteptata Înviere din acest an, un semn al mesajului că după orice coborâre în Infern, precum cea la care asistăm în prezent, prin multiplicarea adepţilor violenţei la adresa creştinilor practicate în numele Statului Islamic din Africa Centrală în Caucaz, urmează un interval de armonie şi înţelegere.