O scrisoare

Zilele trecute am primit pe email, prin bunăvoinţa solidară a directorului admirabilului „Magazin istoric“, Dorin Matei,  o surprinzătoare şi frumoasă scrisoare semnată de domnul Dumitru Horia Ionescu, locuitor al oraşului Freiburg, din Germania. Scrisoarea a fost „provocată” autorului de lectura blogului meu din Adevărul, dedicat legendarei stareţe a Mănăstirii Hurezi, de la sfârşitul anilor 70, Mihaela Vişoiu.

Scrisoarea luminează împrejurări pline de interes ale vieţii acestei stareţe, model de slujire duhovnicescă şi de intelectualitate şi de patriotism şi evocă aplecarea autorului asupra fenomenului teatral ”Sărindar” şi asupra romanului ”Nişte Ţărani” şi asupra filmului ”Vânătoare de vulpi”, inspirat de roman regizorului Mircea Daneliuc.

Domnul Dumitru Horia Ionescu este nepotul direct al savantului teolog ortodox Dumitru Stăniloae şi însemnările domniei sale sunt cu atât mai grăitoare.

Iată această scrisoare pe care merită să o public aici, învăluită de emoţia firească a momentului când te gândeşti acasă şi eşti atât de departe de această casă.

”Numele meu este Dumitru Horia Ionescu şi sunt nepotul părintelui Dumitru Stăniloae. Locuiesc la Freiburg în Germania. Am primit adresa Dumneavoastră de e-mail cu sprijinul domnului Dorin Matei, directorul revistei «Magazin istoric».

Vă mărturisesc că am citit şi recitit cu multă bucurie articolul Dumneavoastră apărut pe pagina de blog adăpostită de ziarul «Adevărul» şi dedicat maicii stareţe Mihaela Vişoiu, legendara personalitate a mănăstirii Hurezi.

Am avut ocazia să o cunosc foarte bine pe maica Mihaela Vişoiu. Ea a fost colegă cu bunica mea, Maria Stăniloae, născută Mihu, la şcoala superioară de comerţ din Cluj, cele două fiind singurele fete care au absolvit acest curs universitar în anul (cred)1929. După ce maica Mihaela s-a călugărit, ea povestea de mai multe ori, cu zâmbetul pe buze, că, de fapt, în timpul studenţiei de la Cluj, toată lumea era convinsă că bunica mea se va călugări, fiind foarte credincioasă. Nu a fost să fie aşa. Cele două s-au considerat întotdeauna mai mult decât prietene, aproape surori, şi se vedeau foarte des. Noi mergeam în fiecare vară la mănăstirea Hurezi, iar maica Mihaela venea la noi oricând avea ceva de rezolvat la Bucureşti. A fost studenta şi apoi doctoranda bunicului meu. A scris o remarcabilă teză de doctorat, fiind numită, imediat după primirea titlului de doctor în teologie, directoarea seminarului teologic pentru călugăriţe de la mănăstirea Hurezi. Când acest seminar a fost desfiinţat de autorităţile comuniste, ea a rămas mai departe maica stareţă, autoritatea şi competenţa ei nefiind niciodată contestate de soborul de maici al mănăstirii. Maica Mihaela a fost absolventă de studii economice şi apoi doctor în teologie.

În adolescenţă am vorbit mult cu maica Mihaela, care mă sfătuia cu multă sinceritate, înţelepciune şi blândeţe. Din acest motiv, îi sunt şi astăzi foarte recunoscător. Vă mulţumesc foarte mult că aţi scris despre ea. Cred că este important ca generaţia actuală să ştie care au fost marile personalităţi care au păstrat cu demnitate, curaj şi sinceritate valorile fundamentale eterne, în timpurile grele, fiind eroi în sensul curat al cuvântului, necăutând slava deşartă, având certitudinea că îndeplinesc ceea ce trebuie să îndeplinească.

Profit de această ocazie pentru a vă mulţumi pentru multele clipe minunate petrecute ca spectator al «Teatrului Mic». Mă gândesc şi acum la «Maestrul şi Margareta» sau la « Efectul razelor gamma asupra anemonelor». A fost epoca de aur a acestui teatru. Revăd des filmul «Nişte ţărani», pe care l-am vizionat prima dată la Bucureşti, pe vremuri, împreună cu bunicul meu. Pentru amândoi, acest film a însemnat foarte mult. Numele Dumneavoastră e trecut cu litere de aur în cartea sfântă a culturii româneşti.

Cu deosebită stimă,

Dumitru Horia Ionescu”