Oameni cari mai sunt şi cari au şi intrat în istorie

Grăbiţi cum suntem mereu să ne scufundăm în valurile imunde, din ce în ce mai imunde, ale mahalalei politicianiste şi să ne „racordăm” la morala capitalismului de Codrul Vlăsiei care nici ele nu s-au instalat şi deversat fără fără voia şi votul nostru de Duminecă oarbă, trecem străini şi adesea neinteresaţi –

căci nu se mai poartă bucuria recunoaşterii – faţă de oamenii cari mai sunt, cum zicea Iorga, şi el uitat, şi care ar putea fi consideraţi contagioşi, fericit dată fiind zbaterea lor de a mai dovedi că se poate, că se mai poate da un sens vieţii şi se mai poate sluji viitorimii prin această zbatere în favoarea binelui, argument al trecerii noastre şi al speranţei.

Aşa se face că nu se mai poartă nici recunoaşterea şi nici recunoştinţa „în aceste vremuri de ape moarte, de flecari, de puternici cu mutre hidoase, de confuzie” – cum ar fi zis Albert Camus cu  aceste cuvinte care se potrivesc de minune, nu se mai poartă nici bucuria sesizării, observării, descoperirii şi recunoaşterii unui fapt care ar veni să ne amintească o vocaţie luminoasă a ţării şi poporului ţării acesteia şi anume vocaţia ctitoriei, vocaţia visării şi construirii visului la o zi mai bună, mai inspiratoare de demnitate şi de verticalitate şi de nobilă dăruire deopotrivă faţă de înaintaşi şi faţă de cei care ne vor urma.

Iată şi gândurile care m-au împresurat şi tulburat în clipa când, trecând cu numai două zile înaintea apariţiei acestei însemnări prin vălmăşagul care sufocă fostul Deal al Spirii, am tresărit „descoperind” – cum cred că dacă n-am fi atât de grăbiţi şi de terorizaţi de bombardamentul politicianist care ne înconjoară din toate părţile, am descoperi toţi – cum s-au ridicat din pământ zidurile înalte, impunătoare şi de-o anvergură arhitecturală de zile mari ale Catedralei Mântuirii Neamului care izbucneşte – acesta-i cuvântul – văzută dinspre apus, din ninsoarea atât de bogată şi strălucitor albă a zarzărilor şi cireşilor acestei primăveri care se încăpăţânează să răzbească ameninţările unor ploi igrasioase.

Aşa mi-a apărut zidăria avântată spre cer a navei ortodoxe şi coloanele faţadei maiestuase spre care duc peronul şi scările, toate aproape gata. Şi, ridicând ochii, uimiţi vom descoperi semeţia arcelor care dau măreţie bolţilor şi apariţia turlelor care au ajuns, înălţându-se. 

M-am întors şi am reluat drumul pe care-l făcusem ca să mă opresc mereu şi să înţeleg mai bine cum grăbiţi trecem indiferenţi prin faţa unei opere care, sigur, în cel mult doi sau trei ani se va înscrie între valorile unice ale patrimoniului naţional de spiritualitate şi de identitate.

Oricâtă îmbufnare, când surdă, când stridentă şi oricâtă falsă îngrijorare faţă de sărăcirea binelui public a trezit lucrul la această catedrală, ea, înţelegem poate şi mai bine azi, ne va arăta dacă vom privi neresentimentar zidăria ei grandioasă, că şi datorită ei vom avea mâine să ne mândrim cu o strălucită dovadă a faptului că dacă toţi am vrea, am putea să zidim o ţară mai frumoasă fiindcă ştim. Am putea, dacă filosofia jafului de Codru al Vlăsiei nu ne-ar fi paralizat cum ne-au paralizat zilele şi săptămânile şi anii când s-a jupuit şi s-a vândut atât cât s-a jupuit şi s-a vândut.

Dar să ne întoarcem la inspirata voinţă de ziditor şi la statornicia cu care a urmat realizarea unui vis vechi al bisericii noastre şi al unor personalităţi ilustre ale culturii noastre naţionale Întâistătătorul Bisericii noastre Ortodoxe, cărturar eminent şi spirit înalt novator, Patriarhul Daniel, şi să-i recunoaştem dreptatea de a fi stăruit cum o face şi azi, neabătut, în favoarea unei astfel de opere ctitoriceşti, sigur în stare să îmbogăţească şi istoria bisericii noastre şi să se înscrie în ea şi în istoria noastră întreagă.

Mă îndatorez să fac această însemnare la care m-a îndemnat „descoperirea” despre care v-am vorbit, fiindcă văd în zidăria acestei Catedrale a Mântuirii Neamului un argument al speranţei că vom reînvăţa să fim, fiecare după puterile lui şi la locul lui în societate, un căuzaş al binelui public şi, astfel, un voitor al binelui nostru, al tuturor.