Personaje detestabile

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

TALIBANUL DEMOCRAŢIEI. Detest un anumit tip de personaj: talibanul democraţiei. Îl recunosc dintr-un milion după îngrijorările sale false, după gândirea sa schematică şi inflexibilă, după mimica ipocrită şi aerele de superioritate.

Oamenii pot fi democraţi dacă au un caracter bun sau chiar blând, dacă viaţa i-a pus în situaţia de a suferi din cauza intoleranţei şi a autorităţii. Nu cred în declaraţiile de credinţă în democraţie pentru că democraţia respinge astfel de luări de poziţie faţă de ea însăşi. Ea îţi permite să fii, eventual, creştin şi să crezi în Dumnezeu, dar n-o interesează credinţele tale personale. A crede în democraţie înseamnă, de aceea, a o transforma într-o formă ideologică dintre cele mai tari. Talibanul democraţiei vrea să verifice mereu dacă eşti gata să fii liber (dar cine este, cu adevărat, gata să fie liber?), dacă respecţi demnitatea omului (dar, dacă nu te respecţi suficient de mult pentru a te considera demn de a fi om?) etc. Eu nu cred că există o bază pentru aceste valori - libertate, demnitate - , iar democraţia nu se bazează pe ele. Democraţia "se bazează" pe fragilitatea vieţii oamenilor. Ea nu răspunde la probleme filosofice sau existenţiale, ci îl lasă pe om să se descurce cum poate mai bine, într-un cadru tolerant.

SCRIITORUL BOVARIC. La autorii de romane proaste, personajul principal - alter ego al autorului - are invariabil mult mai mulţi bani decât autorul însuşi sau măcar are succes la femei sau are o putere neverosimilă sau, în cazul cel mai prost, este genial. Această formă de bovarism e de-a dreptul amuzantă. De obicei, personajul principal (povestirea e întotdeauna la persoana întâi) e un băiat de băiat din Bucureşti, uns cu toate alifiile, care se întoarce în oraşul său natal cu un BMW (sau Mercedes) ultimul tip ca să arunce cu bani în prietenii din copilărie şi, evident, să-şi umilească marea iubire din adolescenţă, cea care "n-a ştiut" să-i aprecieze, la timp, valoarea.

PRAGMATICUL. Pentru că nu are viziune şi nici curaj, se autointitulează pragmatic. E pus pe luarea în stăpânire a obiectelor şi pe făcut bani, dar ideile îi scapă mereu printre degete. Cum banii şi proprietăţile se fac de obicei cu idei, cu viziune şi curaj, nu e de mirare că pragmatismul îl ajută mai mult să sărăcească. Aşa se face că, fără să vrea, ajunge mereu sclavul unor idealişti, pe care, bineînţeles, îi dispreţuieşte, - din pragmatism.

CEL CARE NU SE GÂNDEŞTE LA MOARTE. "La moarte se gândesc numai bătrânii", îmi scrie cineva aproape bătrân. Genul de obtuzitate care îi desparte pe oameni mai sigur decât orice convingere politică... Există, în fapt, două categorii de indivizi: cei care se gândesc tot timpul la moarte - tot timpul însemnând în fiecare zi şi în orice clipă - şi cei care se gândesc la moarte numai la bătrâneţe, atunci când moartea devine, pentru ei, în sfârşit, o evidenţă.

CEL AJUNS. Predilecţia celui ajuns pentru împărţirea de sfaturi şi, de asemenea, pentru critica morală... Cel care are bani şi putere simte nevoia s-o facă pe atoateştiutorul şi pe moralistul. Acestea sunt, în fapt, instrumentele puterii sale. De care, fireşte, nu este decât pe jumătate conştient, de care abuzează însă. Cum poţi răspunde unei predici care aduce cu o condamnare la moarte? Salvarea nu poate fi decât în ironia cea mai groasă. În timp ce-i asculţi sfaturile şi criticile, trebuie să-i priveşti atent nasul. Vei vedea că, în disproporţia sa ciudată, se revelă o taină. Nu este oare ridicol să fim făcuţi preş de cineva cu un asemenea nas?

CEL CARE SE LEAGĂ DE CUVINTE. Oroare de indivizii care se leagă de cuvinte, de termeni, de concepte... Practic, e imposibil să comunici cu ei. În facultate, un tip foarte studios, un filosof, un teolog, un băiat universal mi-a cerut imperios, ca un profesor adresându-se unui elev, să dau definiţia substanţei. L-am întrebat: "Substanţa la cine? La Aristotel? La Toma? La Spinoza?" "Substanţa", zice, "CA CONCEPT". Ei, din cauza substanţei CA CONCEPT nu ne puteam înţelege.

CEL CARE ÎŢI DESCHIDE OCHII. La Gura Humorului, am vorbit vreo două ceasuri unor elevi de liceu despre vituperările mele. Senzaţie permanentă şi dezagreabilă că tot ceea ce spun e un atentat la adresa fiinţei lor, că le-am strecurat venin în vene, veninul meu. Pe bună dreptate, cei care au vrut să deschidă ochii celorlalţi au fost pedepsiţi. Să ştii cum stau lucrurile: oricum vei afla, - şi apoi ce rost are s-o strigi în gura mare, ba chiar să te lauzi cu asta în faţa unora care n-au nevoie decât să-şi prelungeasca iluzia pentru o perioadă nedeterminată? Totuşi, nu se poate să nu fi simţit că nefericirile mele sunt, la o adică, eliberatoare şi că preţul pe care-l vor fi plătit pentru a ieşi din confortul tradiţiei şi al familiei va merita, câtă vreme aceasta este unica şansă de-a se întâlni cu ei înşişi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite