Principul logic al durerii

Durerea este sentimentul că există ceea ce nu ar trebui să fie. Durerea ia naştere ca urmare a forţării, a violării graniţelor firii de către ceea ce-i este străin. Durerea – de orice natură ar fi, trupească ori sufletească – este, de aceea, întotdeauna invazivă, cotropitoare, copleşitoare.

Durerea este reacţia spontană a logos-ului nostru interior, a raţiunii noastre de a fi în faţa a ceea ce nu are nicio raţiune să existe şi totuşi există, faţă de ceea ce nu are nici un temei să fie şi totuşi este. Opoziţie naturală, organică faţă de absurd, secreţie fiziologică declanşată de încălcarea principiilor logice.

Aspectul obiectiv al durerii: a fi ceea ce nu trebuie să fie, fiinţă a nefiinţei, carne de fapt a neantului de drept.

Răul, s-a spus, nu are fiinţă, nu are substanţă. Nu are fiinţă, dar este. Din acest „este” fără de fiinţă, din această existenţă fără de substanţă, din acest accident în sine izvorăşte durerea – răvăşitoare nerecunoaştere a unei evidenţe inacceptabile.

Binele, orice stare de bine, culminând cu fericirea, este sentimentul îndreptăţirii, al supremei întemeieri, sentimentul că ceea ce este trebuia să fie, nu are cum să nu fie, că ceea ce este are o necesitate internă de a fi. „Şi a văzut Dumnezeu că este bine” – adică aşa cum trebuie să fie; binele unui lucru sau al unei fiinţe înseamnă imposibilitatea de a fi altfel decât este. Durerea apare în faţa a ceea ce este imposibil să existe, în faţa a ceea ce sfidează propria sa condiţie de posibilitate.

De aceea toate filosofiile terapeutice, toate analgezicele metafizice ori religioase, soteriologice, se reduc la o infuzie de logică, la o implantare a sensului, a raţiunii de a fi în ceea ce, într-o primă instanţă şi în mod natural, ne apare ca fiind nu doar lipsit de orice raţiune de a fi, dar şi contradictoriu oricărei raţiuni de a fi.

Suferă omul mai puţin dacă ştie de ce suferă? Dacă ştie pentru ce suferă? Da, dacă-l credem pe Socrate. Da, dacă-i credem pe stoici. Da, dacă-l credem pe Hristos. Da, dacă-l credem pe Iov. „Raţiunea combate durerea” – aşa ar suna în limbajul comercial de azi un slogan publicitar făurit de înţelepţii tuturor timpurilor, laici ori religioşi. Medicii sufletelor noastre vor să le vindece durerea făcându-ne să secretăm enzima sensului prin care putem digera cele mai otrăvitoare suferinţe… Este enzima care-l face pe Socrate să „digere” cucuta atenienilor, este enzima care-l face pe Iisus să îndure crucificarea iar mai apoi să mistuie însăşi moartea şi să învieze. Pentru că ştiu de ce şi pentru ce suferă, martirii nu doar că nu simt durerea, dar o primesc ca pe o dulce binecuvântare. Raţiunea înseamnă în primul rând şi în mod definitoriu răspunsul la întrebarea „de ce?”, temeiul, motivul pentru care un lucru este ceea ce este. Credinţa religioasă, ştiinţa şi filosofia au, toate, acelaşi fundament: raţiunea.  

Ignoranţa ne face să suferim, iar cunoaşterea ne vindecă suferinţa, prin cunoaştere ne mântuim, cunoaşterea este salvatoare – iată panaceul gnostic prezent în absolut toate reţetele distribuite de marii maeştri ai spiritului.

„Boala, suferinţa, moartea” - vestita triadă a prezenţei răului în lume – sunt suportabile în aceeaşi măsură în care sunt explicabile. Fie ca urmări expiatoare ale unui păcat originar, fie ca manifestări ale legilor naturale ori ca manifestări ale unui logos universal. Naturalistul ateu nu este departe de această modalitate de combatere a „durerii din trup şi a suferinţei din suflet”: legile naturii dau sens prezenţei „aşa-zisului” rău – lupta pentru supravieţuire şi adaptare, reînnoirea speciei cu indivizi şi mai bine adaptaţi, evoluţia etc. În această bio-logică durerea este ea însăşi raţională, căci utilă: semnal de alarmă, semn al prezenţei unui pericol fără de care am fi mult mai expuşi şi vulnerabili.

Raţiunea este locul paradiziac unde „nu este durere şi nici suspin”. Cerul platonic nu este nimic altceva decât inteligibilul. Poate că unii dintre cei mai sensibili la durere, cei care au pragul cel mai scăzut la suferinţă nu sunt poeţii, ci raţionaliştii, aceia care încearcă să şi-l ranforseze reconstruind lumea din temelii pentru a justifica (şi astfel a neutraliza) prezenţa celui mai mărunt rău din univers, pentru ca la finalul acestui travaliu „teodiceic” să poată trăi liniştiţi, dacă nu chiar fericiţi, în „cea mai bună din lumile posibile”, guvernată de principiul plenitudinii (nimic din ceea ce este nu putea să lipsească).

*

Răul nu trebuie însă înţeles ca ceva nemijlocit prezent, de cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna, răul este absenţă, lipsă, prejudiciu şi prejudiciere, frustrare şi neajuns, deposedare şi vitregire. Fiinţa lui este însăşi nefiinţa în act, prezenţa lui aneantizează, nimiceşte şi distruge. Fiinţă ilicită, ilegitimă, întinzându-şi împărăţia numai pe seama şi în dauna a ceea ce este sau vrea să fie, zădărnicire, inversiune a creaţiei, des-facere, des-compunere, reducere la nimic. S-ar părea că omul prezumă pentru tot ceea ce este, în chiar virtutea faptului că există, o raţiune de a fi. Astfel că tot ceea ce contrazice existenţa ori voinţa de existenţă contravine raţiunii, este iraţional, absurd, ilogic.