Puterea lumească şi creştinismul

Asistăm zilnic la diverse lupte pentru putere. Nu însă pentru puterea spirituală, ci pentru puterea lumească, aceea de a conduce. Dar nici măcar nu cred că nevoia de a conduce este miza, ci beneficiile cu care puterea vine la pachet.

De la începuturile umanităţii, dorinţa de putere a fost o permanentă provocare. Adică să fii şef. După excelentul articol despre şefie al colegului de blog şi scriitorului Petre Barbu m-am gândit dacă ar mai fi ceva de spus despre şefii contemporani. Evident, nu sunt toţi şefii aşa, mi-am zis imediat. După care gândul mi-a zburat la cuvintele lui Hristos din Duminica aceasta, adresate ucenicilor Săi, care se aflau într-o dispută tocmai pe motive de şefie: Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.

Iată o învăţătură care pune în contradicţie principiile puterii lumeşti şi principiile creştinismului. De altfel, este binecunoscut faptul că, din această perspectivă, între vieţuirea creştină şi vieţuirea zis lumească (adică după principiile lumeşti) sunt multe puncte de disensiune. Şi atunci, dacă vrei să fii creştin, asta înseamnă să nu mai poţi fii şef?

  Desigur că nu. Hristos nu ne interzice principiul ierarhiilor pentru că şi în Împărăţia Sa există o ierarhie clară. Însă ceea ce ne interzice Hristos este folosirea puterii lumeşti în scopuri dezumanizante sau necreştine. Ca de exemplu, să conduci doar pentru a-i subjuga şi umili pe cei din jur sau doar pentru a avea acces la beneficiile puterii. După care se fac eforturi demagogice de imagine, pentru a salva aparenţele.

Ce-ar fi dacă lupta pentru puterea lumească s-ar transforma în lupta pentru puterea de a fi mai buni? Cum ar fi dacă cei ce conduc deja oameni nu s-ar gândi numai la beneficiile posturii de şef, ci s-ar gândi şi la binele şi folosul celor conduşi? Ce s-ar întâmpla dacă acest război economic continuu care se desfăşoară pe faţa întregii planete n-ar fi pentru acapararea unor resurse, ci pentru eradicarea sărăciei şi a analfabetismului?

     Cred că atunci am începe să ne simţim mai iubiţi şi mai frumoşi sufleteşte. Iar viaţa ar fi dumnezeiască, ca în Rai.