Revoluţia bunului-simţ spiritual

Şi-au trecut şi sfintele sărbători pascale! Mă feresc să spun Paşte sau Paşti, de frica doamnei deputat liberal Gorghiu, care a epuizat toate problemele naţiunii, în afara gramaticii. Românii, oameni cu frica lui Dumnezeu, le-au sărbătorit aşa cum se cuvine.

Dar şi-a băgat Necuratul coada, dacă îmi permiteţi, şi a făcut în aşa fel încât sfânta zi de 1 Mai să se sărbătorească periculos de aproape de Înviere. Diavolul şi-a făcut treaba şi a pervertit enoriaşii, care au reuşit să acopere sud-estul Europei cu un nor gros de fum, rezultatul direct al sutelor de mii de grătare pe care au fost aşezaţi milioane de mici. Nu-i bai, Dumnezeu e mare, nu se supără dintr-o nimica toată. O să-l îmbuneze pe doamne-doamne în noaptea sfântă, când se vor duce in corpore să ia lumină. Nu o să piardă vremea prea mult în Biserică, vreo 10 minute, suficient cât să-şi facă datoria de ortodocşi practicanţi şi să ajungă repede la masă. Or fi fost buni micii de 1 Mai, dar de atunci şi până acum li s-a lipit burta de coloana vertebrală de foame.

Cu  un sfert de oră înainte de miezul nopţii, străzile Capitalei sunt pline de lume. În centru sau în bisericile de cartier, românii sunt la datorie. Mă amestec şi eu printre ei, hotărât să ajung la biserica aflată la o stradă de blocul meu. E o aglomeraţie de nedescris şi renunţ la ideea de a intra în lăcaşul sfânt; tehnologia ne ajută, slujba se va auzi în boxe. De fapt, speram să se audă din boxe. Lângă mine e parcată o maşină cu toate portierele deschise, din care un domn piţigăiat se aoleşte pentru viaţa lui, de-ţi rupe sufletul şi timpanele, în egală măsură. Câţiva tineri ascultă încântaţi, bând bere şi aruncând sticlele direct pe stradă. Încerc să mă mişc, poate totuşi aud ceva. Şi aud din spatele meu: „S-a pus fraierul ăsta în faţa mea! Ai văzut ce bună era aia?''

Evident, nu aud mai nimic din slujbă. În fine, vine lumina, lumea se înghesuie, să-şi aprindă repede lumânările şi să se îmbuibe, că sunt lihniţi de foame. Strada se goleşte numaidecât, în afara unui grup restrâns care rămâne în biserică, netulburat. Nişte ciudaţi, fac aşa în fiecare an. În ceea ce mă priveşte, n-am izbutit să ajung cu lumânarea aprinsă în casă. În faţa blocului, un grup de tineri, ei tatuaţi, epilaţi şi gelaţi, ele cocoţate pe nişte catalige imense şi aproape dezbrăcate, probabil cuprinşi de evlavia momentului, îmi suflă în lumânare, în hazul general. Ce să fac, iau lumină de la brichetă...

Hristos a înviat!