Spiritualitate

articolul anterior articolul urmator

Români de geniu. Nicolae Steinhardt, intelectualul-monah care a găsit fericirea în temniţele comuniste

27
23 Jan 2022 09:13:23
Autor: Vlad Terteleac
Nicolae Steinhardt / FOTO Arhivă
Nicolae Steinhardt / FOTO Arhivă

Nebunesc de onest, exagerat de moderat, evreu convertit la creştinism şi intelectual ajuns monah, Steinhardt se prezintă în secolul extremismelor şi al infamiei morale ca un personaj atipic în toate. „Jurnalul fericirii“, cea mai cunoscută operă a sa, continuă să inspire noi generaţii de cititori şi să amintească de cea mai mare contradicţie dintre toate: asediul fericirii într-o temniţă comunistă.

August 1944. Nicolae Steinhardt, încă tânărul intelectual evreu trecut prin antisemiţii ani interbelici şi prin două dictaturi, se alătură şi el mulţimii care priveşte de pe trotuar intrarea tancurilor sovietice în Bucureşti. „Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa”, scrie în „Jurnalul fericirii”. Steagurile roşii împânzeau Bucureştiul, marşurile sovietice se auzeau din difuzoarele puse pe tancuri, iar pe nesimţite, ca debutul unei boli lungi, România păşea încet spre destinul ei postbelic. Steinhardt n-are însă mult timp să mediteze la priveliştea care i se desfăşura în faţa ochilor. Simte repede o mână care-l trage într-o parte din mulţime şi aude, spus cu apăsarea verdictelor date de profeţi, un „Dobitocule!” părintesc: „Stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd. Or să plângă lacrimi amare şi tu la fel... Hai acasă”. 
 
Fără îndoială, Steinhardt ar spune că momentul crucial al vieţii sale, clipa în care apele s-au separat, a fost cel al botezului făcut într-o celulă din închisoarea Jilava în martie 1960. „Jurnalul fericirii”, opera pentru care este cel mai cunoscut şi care a fost scrisă după acest moment hotărâtor, nu lasă loc de vreo îndoială în această privinţă – convertirea la creştinism este evenimentul spre care Steinhardt consideră că se îndreptase toată viaţa sa de până atunci şi care-i va modela apoi existenţa dusă până în 1989. Cu toate acestea, scena din august 1944 marchează o piatră de hotar mai lumească şi mai apropiată simbolic – pentru omul care va spune mai târziu că pasiunea sa pentru dreptul constituţional provine dintr-o pasiune mai profundă pentru libertate, drumul din Pantelimonul copilăriei până la Mănăstirea Rohia va fi marcat decisiv de extremismele secolului al XX-lea care schimbau atunci tura pe teritoriul României. Nu mai trebuie spus că Oskar Steinhardt, tatăl viitorului monah, ştia ce vorbea când îşi trăgea de mână fiul. Va fi nevoie de câţiva ani, dar după 1947 drumul lui Steinhardt se va îndrepta încet, dar sigur, către lacrimile amare anunţate în acea zi de august.
 

„Frică tot îmi este“

În tot acest tumult al istoriei, Steinhardt se distinge mai presus de orice prin rara unitate pe care o întreţine între interesele intelectuale şi modul în care reuşeşte să-şi trăiască viaţa. Nu e nicio opoziţie duplicitară între om şi operă, nicio schismă între cărturar şi omul pus în faţa circumstanţelor schimbătoare ale istoriei: fără ipocrizie, fără meschinării şi cu o aplecare profund neromânească pentru păstrarea demnităţii. 
 
Pe 31 decembrie 1959, e trezit la 5 dimineaţa din somn de tatăl lui, cu care împarte o garsonieră, şi e pus în faţa testului anunţat voalat în august 1944. După ce fusese lăsat să lucreze în primii ani de după război la „Revista Fundaţiilor Regale“, din 1947 s-a văzut înlăturat şi obligat să lucreze la fabrică pentru a se întreţine. Acum, cu o zi înainte, primise o înştiinţare: „De ce mă trezeşte însă tata? Are grija pâinii. Mă uit la ceas: cinci. Îl asigur pe tata că am tot timpul. Nu-i vorba de pâine, îmi zice. Ai treabă. La ora opt eşti convocat undeva. Şi-mi arată un bileţel. Da, e o invitaţie, în strada Ştefan Furtună, pentru ora opt. Ca martor. Am înţeles. Am înţeles, dar nu în întregime: de ce ca martor? De ce n-au venit să mă ridice, noaptea, ca pe toţi ceilalţi?“.
 
Nu ratează întâlnirea. O comisie îl aşteaptă şi-l tratează la început cu toată amabilitatea din lume, dar calitatea de martor într-un dosar politic e întotdeauna o stare de tranziţie către altceva: turnător ori inculpat. Nu-i scapă miza întâlnirii, la fel cum nu-i scapă nici întrebarea repetată obsesiv: „Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?“. Cu fiecare repetare, tonul anchetatorilor devine mai rece şi mai nerăbdător – între repetări, însă, sunt presărate promisiuni cu o viaţă mai bună şi sfaturi dojenitoare care-i amintesc că are un tată bătrân acasă. La ora trei, după un interogatoriu întins pe şapte ore, Steinhardt iese la fel cum a intrat. Curat. „Nu numai că nu am acuzat întru nimic pe nimeni, nu numai că n-am recunoscut nimic, dar am şi semnat doar după ce s-au făcut – în margine – toate micile rectificări pe care, cicălitor, le-am cerut. Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul până la capăt. Mă descopăr pentru prima oară încăpăţânat. Şi iau aminte că mi-a plăcut să joc teatru. Dar frică tot îmi este“, îşi aminteşte în „Jurnal“.
 
Nicolae Steinhardt şi Oskar Steinhardt FOTO Arhivă
 

„Să nu fii jidan fricos“

Mai primeşte câteva zile de gândire, iar Oskar Steinhardt continuă să fie invocat de anchetatori: vorbeşte cu tatăl tău, ascultă-l că te va învăţa de bine. Pesemne nu ştiau nimic despre Oskar Steinhardt, soldat decorat în Primul Război Mondial şi adevărat „senator roman“ neînduplecat în ochii fiului său. Pe 3 ianuarie îi face bagajul, îl sărută şi-l trimite să-şi îndure cu demnitate anii de temniţă: „Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni“. „La puţini am văzut atâta dispreţ pentru laşitate“, îşi va aminti fiul mai târziu.
 
Uneltire împotriva ordinii sociale – asta va fi acuzaţia sub care va fi condamnat la 12 ani de muncă silnică. Concret, cei din celebrul Lot Noica-Pillat citiseră nişte cărţi interzise. „Ce ni s-a imputat nu era fals. Cetisem cărţi de Mircea Eliade, de Emil Cioran, de Eugen Ionescu. Partea cea mai groaznică a proceselor în care acuzatul mărturiseşte si recunoaşte totul este că nouăzeci şi cinci la sută din faptele incriminate corespund adevărului. Atât doar – că nu sunt criminale“, gândeşte Steinhardt despre şarada de proces prin care trecuse. Refuzase să-l toarne pe Noica şi să-şi ia vreun angajament în faţa Securităţii şi trăia o searbădă ironie a istoriei: evreul Steinhardt ajunsese arestat în acelaşi lot cu intelectualii legionari ai anilor ’30. 
 

O generaţie cu destine diferite

Legătura lui Steinhardt cu membrii Lotului Noica-Pillat era una veche. În perioada interbelică, Steinhardt are mai degrabă o prezenţă marginală în freamătul cultural al României Mari. Învaţă la Liceul „Spiru Haret“ şi participă la cenaclul literar Sburătorul, coordonat de Eugen Lovinescu, iar colegii de generaţie din liceu sunt nume sonore pentru istoria perioadei interbelice: Constantin Noica, Mircea Eliade, fraţii Arşavir şi Haig Acterian, Alexandru Paleologu şi Dinu Pillat. Mulţi vor fi în anii ’30 legionari cu acte în regulă, exaltaţi de figura Căpitanului, de facismul virulent antisemit al Gărzii de Fier şi de delirul revigorării naţionale. Steinhardt îi priveşte cu dezaprobare, iar în 1934 publică volumul parodic „În genul... tinerilor“ sub pseudonimul Antistihius. Mai târziu îşi va repudia debutul, dar parodierea lui Cioran, a lui Eliade ori a unor autori de stângă precum Panait Istrati e primul semn al profilului intelectual al lui Steinhardt: un gânditor care se păstrează critic faţă de ideologiile care bântuiau Europa şi România la momentul respectiv şi pentru care independenţa şi luciditatea au fost supremele virtuţi.
 
„Relaţia lui N. Steinhardt cu Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade şi aşa mai departe stă sub semnul «năstruşnicului Timp şi al paradoxalei Istorii», cum avea să mărturisească la senectute. În volumul de debut sau în paginile «Revistei burgheze», aflat «de cealaltă parte a baricadei», junele Antistihius le dedică acestora spumoase parodii sau texte ironice (o face când aceştia erau «pe val»). După instalarea comunismului, când Istoria se întoarce împotriva lor şi când aceştia vor deveni indezirabili pentru noul regim, se regăseşte de aceeaşi parte a baricadei cu ei. (...) Lui Noica (pe care îl va considera «operatorul naşterii mele de-a doua») îi va purta o caldă afecţiune, ceea ce nu va exclude nici unele divergenţe de viziune. Astfel de apropieri sunt, în opinia monahului de la Rohia, efectul unei pedagogii a Istoriei de care au «beneficiat» majoritatea intelectualilor generaţiei ’30“, a explicat criticul literar George Ardeleanu, autorul unei ample monografii despre Nicolae Steinhardt, pentru „Weekend Adevărul“. 
 
 

„De vreme ce ne-am născut ovrei, ovrei suntem”

În timp ce fascismul lua avânt în Europa şi în România, preocupările lui Steinhardt în perioada interbelică stau sub semnul definirii şi asumării unei identităţi, tânărul intelectual fiind puternic marcat de dubla sa identitate – este evreu, dar şi român al cărui tată luptase pentru unirea ţării. În „Jurnal“ îşi aminteşte adesea de copilărie, de clopotele bisericii Capra „bătând des, insidios şi nobil“, iar efortul autobiografic se concentrează pe trasarea unei căi aproape predestinate către convertire. Cu toate acestea, în anii ’30, sub influenţa bunului său prieten Emanuel Neuman („Manole“, aşa cum e amintit în Jurnal), se afundă în studierea şi practicarea iudaismului. „Raţionamentul lui Manole era simplu: de vreme ce ne-am născut ovrei (el pentru nimic în lume n-ar fi pus un e la început), ovrei suntem. Să fim, aşadar, ceea ce suntem. Mă rog, nu-i destul; ca să fii ovrei trebuie să faci ca toată lumea (orice singularizare e suspectă): să aparţii tradiţiei tale, adică religiei iudaice“, scrie în „Jurnal“. Cei doi se apucă cu îndârjire să respecte cultul iudaic: caută un rabin, cumpără obiectele de cult necesare, încep să frecventeze regulat sinagoga, iar Steinhardt se apucă să studieze ebraica şi aramaica.
 
Scriu şi două volume, publicate în franceză în 1935 şi 1937 despre iudaism, dar mai târziu, după convertirea la creştinism, Steinhardt îşi aminteşte experienţa aceasta într-o lumină mai degrabă seacă: „Rabinul nostru vorbea fluent, dar într-o românească fantezistă ce adeseori întărea impresia de anecdotă scoasă din culegerile lui Speranţia. Şi amănuntele şi ansamblul mi se prezentau ca ceva rece, prăfuit, îndepărtat şi îndărătnic. Mi se făcea dor de biserica din Pantelimon, de biserica Silvestru şi de clopotniţa ei cu boltă, de bisericuţa de la Clucereasa. Capacul l-a pus rabinul, pe cale lingvistică, exprimându-se într-o Sâmbătă: şi a făcut o gaură unde es sint heraus gekimăn flacărăs“. Un motiv cel puţin interesant pentru a opri practicarea iudaismului pentru cineva care, tot în „Jurnal“, pare să-i dezaprobe profund pe cei care părăsesc ortodoxia din motive aproape la fel de triviale: „Mai toţi aţi părăsit ortodoxia pentru motivul că «popa din sat era beţiv» sau «era curvar» sau «făcea politică» sau «era lumeţ»... Ca şi cum valabilitatea învăţăturii lui Cristos ar fi la cheremul ticăloşiei cutărui popă din cutare comună“.
Nu numai că nu am acuzat întru nimic pe nimeni, nu numai că n-am recunoscut nimic, dar am şi semnat doar după ce s-au făcut – în margine – toate micile rectificări pe care, cicălitor, le-am cerut. Nu-mi vine a crede că eu sunt eu. Mi-am jucat, văd, rolul până la capăt. Mă descopăr pentru prima oară încăpăţânat. Şi iau aminte că mi-a plăcut să joc teatru. Dar frică tot îmi este.

Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul fericirii“

Straniul liberal conservator al României interbelice

Teza de doctorat în drept constituţional a lui Steinhardt, susţinută în 1936 la Universitatea din Bucureşti, precum şi articolele pe teme politice pe care le publica în această perioadă arată un gânditor politic atipic atât pentru vremurile sale, cât şi pentru prezent. Steinhardt era un liberal, dar caracterizarea ar putea fi greşit înţeleasă astăzi, dată fiind multitudinea de sensuri ale liberalismului. Este vorba de un liberalism clasic cu vădite accente conservatoare, de secol al XIX-lea, atât de straniu în articularea sa de către Steinhardt într-o perioadă în care lumea construită de acest liberalism fusese definitiv sfărâmată la Sarajevo în 1914. Profund neîncrezător în democraţie, înspăimântat şi de nazism, şi de bolşevism, lucrările politice ale lui Steinhardt sunt motivate de o căutare a unui sistem politic şi economic care să garanteze libertatea individuală. Printre teoriile generale despre politică se întrevăd însă şi ataşamente mai degrabă emoţionale – îşi va mărturisi, mai ales în anii închisorii, convingerile naţionaliste moderate şi, oricând ar fi avut ocazia, dispreţul faţă de Carol al II-lea.
 
Nicolae Steinhardt / FOTO Arhivă
 

„Extremismul de centru“

„Este – şi va rămâne – un admirator al doctrinarilor francezi (Benjamin Constant, Prévost-Paradol, François Guizot, Royer-Collard, Victor de Broglie, Adolphe Thiers, Alexis de Toqueville) pentru care «libertatea este ceea ce-i beatitudinea pentru Sf. Augustin: rostul vieţii, singurul, fără de care nimic n-are valoare», după cum avea să-i scrie lui Toma Pavel într-o scrisoare din 7 decembrie 1969 (ceea ce dovedeşte că o astfel de tradiţie a rămas constantă în gândirea lui Steinhardt). Tânărul Steinhardt este, de asemenea, un admirator al Monarhiei din Iulie şi al parlamentarismului britanic. Pledează pentru valorile burgheze, pentru moderaţie, pentru un «extremism de centru» (cu precizarea că pentru el «centrul nu e a treia posibilitate, nu e o tranzacţie, e una dintre cele două soluţii, cea bună») – într-un articol din 1937 din «Libertatea». Adept al «raţionalităţii sceptice», al lucidităţii şi realismului politic, respinge implicit anormalitatea, civilizaţiile «spasmodice», vitalismul, inconştientul, politicile popularităţii, «mistica» maselor, protecţionismul, statul-providenţă. Dezavuează, pe lângă cele două totalitarisme ale secolului XX, utopiile colectiviste propuse de-a lungul timpului, de la Cetatea lui Platon şi a Utopiştilor la Statul lui Marx şi sovietul rusesc. Valorile pentru care pledează junele Steinhardt ar trebui apărate – în opinia sa – cu temeritate, cu o «moderaţie violentă» (chiar lansase, împreună cu Manole Neuman, în registru ludic, ideea unui «partid al moderaţilor violenţi şi al conservatorilor în trench-coat»), cu un echilibru incandescent, pentru că doar astfel ele se pot contrapune cu succes totalitarismelor de toate culorile. «În veacul trecut dădea cu pumnul în masă Guizot, reprezentantul liberalilor conservatori şi moderaţi. Când nu ţipă burghezul om cumsecade Guizot, directivele sunt date în gura mare de Stalin – bruta incultă – sau de Hitler – proletarul amoral», scrie el în articolul Liberalismul larg (Problema Moderaţiunii şi a Violenţei) din nr. 22/1937 al revistei «Libertatea»“, explică George Ardeleanu.
 

Destinul lui Manole

Dincolo de experienţa ratată a integrării în viaţa iudaică, Steinhardt este profund legat de Emanuel Neuman şi atunci când vine vorba de perspectiva asupra politicii pe care şi-o va dezvolta începând din adolescenţă şi continuând în anii facultăţii, când îl va şi cunoaşte pe Manole. „Dacă stau să mă gândesc bine, până la botez, evenimentul cel mai de seamă pentru mine a fost admirativa prietenie pe care i-am purtat-o lui Manole. Respectul meu a fost de la început întreg şi necondiţionat. Din mai tot ce credeam şi spuneam atunci a făcut degrabă ferfeniţă şi apoi s-a pornit să clădească din temelii. Liberal în gândire, sceptic în religie şi conservator în politică. Pe de-a-ntregul nu credea în nicio doctrină. Din toată inima era numai cu Junimiştii, aceştia-i erau idealul“, îl descrie Steinhardt. Spre deosebire de Steinhardt, Emanuel Neuman nu va ajunge la puşcărie. 
 
Reuşeşte să plece în 1960 din România, emigrând alături de soţia sa şi de verişoara lui Steinhardt, Gertrude, în Belgia. Moare în 1995, la Bruxelles, după o a doua parte a vieţii trăită departe de orice implicare în dezbateri publice. Teza sa de doctorat din 1937, „Limitele puterii statului“, este una dintre puţinele articulări serioase ale unei doctrine liberale clasice în spaţiul cultural românesc. 

Botezul pe furiş al lui Steinhardt cu „apă viermănoasă şi duh rapid“ 

În primăvara anului 1964, un zvon umblă prin închisorile Republicii: graţiere. Încet, ultimele rămăşiţe ale sistemului de încarcerare a elementelor politice duşmănoase încep să ia sfârşit. Steinhardt, după mai bine de patru ani de închisoare, încă are de aşteptat. Eliberările vin în valuri, iar el rămâne la urmă. „După seria de plecări de la sfârşitul lui iunie, văzând că nu fac încă parte nici din seria care a început să fie liberată la 25 iulie, cunosc o stare ilogică de nerăbdare şi anxietate. E stupid, nu mă pot reţine, dar iau aminte că-mi pare rău să fi fost urgisit printre ultimii. Aveam să fiu într-adevăr liberat în chiar ultima zi: numele meu începe cu litera S, n-aveam pile de niciun fel, nu eram bolnav incurabil, fusesem „nesincer cu ancheta”, nu figuram pe listele de turnători şi nu mă număram printre reeducaţi“, îşi aminteşte Steinhardt.
 
Nicolae Steinhardt în arestul Securităţii / FOTO Arhivă
 
Dar eliberarea va veni. Trecut prin Jilava şi Aiud, Steinhardt se eliberează din penitenciarul Gherla în primele zile ale lunii august. Urmează un drum plin de anxietate şi nerăbdare către Bucureşti. În tren, îşi aminteşte, oamenii îi recunosc pe foştii deţinuţi după semnele inconfundabile lăsate în urmă de anii de temniţă – le dau mâncare şi le îndeasă bani în buzunare. În timp ce priveşte satele transilvănene scăldate în lumina dimineţii ori se opreşte prin vreo gară în soarele amiezii, Steinhardt se gândeşte tot drumul la Diavol. „Cred aşa: că dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că suferinţele şi închisoarea au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla“, scrie în „Jurnal“. 
 
În Bucureşti, aproape de casă, îşi vede tatăl aşteptându-l pe stradă. Aproape cinci ani de la despărţire şi douăzeci de când îl făcuse dobitoc în timp ce privea tancurile sovietice. Acum e rândul lui să-l tragă de mână şi să-l roage să nu plângă. „Să plâng? Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?“, îl întreabă. Se schimbaseră multe de când se văzuseră ultima dată – atât de multe încât Steinhardt credea neînduplecat că se născuse din nou. 
 

„Naşterea din nou“

Pe 15 martie 1960, în celula 18 a închisorii Jilava, Steinhardt fusese botezat în religia creştin-ortodoxă. Totul s-a realizat într-un aer apăsător de conspiraţie. Preotul Mina Dobzeu plănuise totul: un botez realizat când ceilalţi prizonieri din celulă se întorc din scurta plimbare zilnică în curtea închisorii. Părintele Mina ia „apă viermănoasă“ dintr-un rezervor improvizat în celulă, doi deţinuţi acoperă vizeta pentru a bloca privirile vreunui gardian curios, doi preoţi greco-catolici şi naşul de botez al lui Steinhardt, Emanuel Vidraşcu, se apropie de patul lui, iar părintele Mina îl botează rapid. „La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia dintre preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit Crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare şi fără de mirungere“, îşi aminteşte Steinhardt momentul botezului.
 
Restul timpului petrecut în închisoare va trece de-a lungul coordonatelor bine ştiute ale temniţelor comuniste pentru deţinuţi politici: foamete, boală, abuzuri de tot felul. Pentru Steinhardt, însă, o stranie fericire, o efuziune la limita misticismului îl va însoţi şi proteja apoi pentru tot restul vieţii. „Va să zică, este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri, fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite“, scrie mai târziu.
 
Steinhardt (primul din dreapta) în 1989 / FOTO Arhivă
 

De la Gherla la Rohia 

După ce iese din închisoare, Steinhardt caută să-şi desăvârşească rapid convertirea la creştinism, iar pe 14 septembrie 1964 este împărtăşit la Darvari. Continuă să locuiască alături de tatăl său în mica garsonieră din Bucureşti până când acesta moare în 1967. Reîncepe în această perioadă să scrie eseuri de critică literară şi să traducă autori străini. Începe să scrie „Jurnalul fericirii“ în 1969, dar la puţin timp după ce termină prima variantă a lucrării îi este confiscată de către autorităţile comuniste. O ia de la capăt cu scrisul, ajungând la o variantă mai amplă a jurnalului, iar în 1975 îi este înapoiată şi prima variantă. Povestea se repetă în 1984, când îi este confiscată din nou prima variantă a lucrării, dar de data aceasta reuşise deja să trimită mai multe copii în străinătate ori să le ascundă în ţară pe la prieteni. Călătoreşte de două ori în străinătate la sfârşitul anilor ʾ80, unde se va întâlni cu fostul coleg de liceu Mircea Eliade şi cu celelalte două nume importante ale exilului intelectual românesc: Emil Cioran şi Eugen Ionesco. În anii de închisoare, un gând îl mai vizita din când în când: „Occidentalii (Beckett, Ionescu, Cioran...) sunt nenorociţi pentru noi; iar noi – noi care ştim ce poate fi un petic de cer, o felie de pâine, un pat propriu, un cui, un creion – suntem fericiţi pentru ei“.
 
În tot acest timp, Steinhardt şi-a căutat o mănăstire, dar fără succes. Era un fost indezirabil politic, iar anii de temniţă comunistă pe care îi căra în spate se puteau oricând întoarce împotriva sa şi a celor cu care s-ar asocia. De-abia în 1976 descoperă Mănăstirea Rohia, unde petrece o vară întreagă în 1978, înainte de a se muta de tot în calitate de bibliotecar în anul următor. Ascunsă în pădure şi scăldată în linişte, Mănăstirea Rohia îl cucereşte din prima pe Steinhardt, iar în 1980 este tuns în monahism de către episcopul Iustinian Chira şi de către arhiepiscopul Teofil Herineanu. 
 
Continuă să scrie enorm, în paralel cu îndatoririle vieţii monahale. Moare în martie 1989 la spitalul din Baia Mare, iar înmormântarea se va desfăşura sub privirile atente ale Securităţii – nu încetase niciodată să prezinte un interes deosebit. Prin influenţa pe care o are asupra celor care vizitează mănăstirea ori îi citesc scrierile apărute în perioada comunismului se anunţa deja explozia aproape unică în peisajul editorial românesc pe care o va produce publicarea „Jurnalului fericirii“ în 1991 la Editura Dacia. 
Occidentalii (Beckett, Ionescu, Cioran...) sunt nenorociţi pentru noi; iar noi – noi care ştim ce poate fi un petic de cer, o felie de pâine, un pat propriu, un cui, un creion – suntem fericiţi pentru ei.

Nicolae Steinhardt

George Ardeleanu, critic literar: „Libertatea constituie centrul proiectului existenţial al lui Steinhardt“

Criticul şi istoricul literar George Ardeleanu i-a dedicat lui Steinhardt o amplă monografie publicată în 2009 la Editura Humanitas şi a participat la editarea colecţiei Polirom dedicată operei monahului de la Rohia. În interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“, George Ardeleanu scoate în evidenţă principalele coordonate ale operei şi vieţii lui Nicolae Steinhardt şi influenţa creştinismului asupra activităţii sale din a doua parte a vieţii.
 
„Weekend Adevărul“: Cartea dumneavoastră, „N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii“, este cea mai amplă cercetare a vieţii şi operei lui Steinhardt publicată în România. Ce v-a atras la personalitatea şi la gândirea sa atunci când aţi început să faceţi această cercetare?

George Ardeleanu: Nu l-am citit pe N. Steinhardt înainte de 1990 şi, ca atâţia alţii, am intrat în contact cu opera şi cu personalitatea lui prin „Jurnalul fericirii“, apărut pentru prima dată la Editura Dacia în 1991. Relaţia mea cu Steinhardt s-a intensificat ulterior prin a-l preda. Între 1990 şi 1999 am fost profesor la Şcoala Normală din Bucureşti, iar de prin 1995 „Jurnalul fericirii“ a intrat în programa şcolară. Am observat că avea o priză deosebită la elevii de atunci (care prinseseră, totuşi, cel puţin un deceniu de comunism). Steinhardt le oferea răspunsuri convingătoare la întrebările pe care şi le puneau, iar astfel de răspunsuri mi le oferea şi mie... A urmat o lucrare de gradul I despre problema libertăţii la N. Steinhardt şi la F.M. Dostoievski, apoi o micromonografie N. Steinhardt publicată în 2000 la Editura Aula şi – devenind asistent la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti – o teză de doctorat care stă la baza monografiei „N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii“, publicată în 2009 la Humanitas. Nu în ultimul rând, implicarea în editarea la Polirom a Integralei operei lui N. Steinhardt, cuprinzând 21 de volume, şi care tocmai a ajuns la final. Ceea ce m-a atras, în primul rând, la Steinhardt – asta se poate vedea şi din titlul monografiei pe care i-am dedicat-o – este extraordinarul sentiment al libertăţii, teoria şi practica libertăţii. Steinhardt mi s-a revelat ca un om prin excelenţă liber şi aceasta în condiţiile în care a experimentat pe viu cele două mari totalitarisme ale secolului XX, în care libertatea era o valoare interzisă, presupunea asumarea unui risc, risc pe care el şi l-a asumat exemplar.
 
Chiar dacă este cunoscut mai ales pentru „Jurnalul fericirii“, Steinhardt a fost şi un prolific critic literar. Ce tip de literatură apreciază Steinhardt şi ce tip de literatură dezaprobă? 

Acestor probleme le-am consacrat câteva capitole în monografie, mai multe studii publicate ulterior şi prefeţe la volumele îngrijite din Integrală... Recenta monografie (excelentă!) a lui Adrian Mureşan „Vârstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor“ este, de asemenea, consacrată, în primul rând, criticii steinhardtiene. Să spunem, foarte, foarte succint că, de cele mai multe ori, N. Steinhardt nu este interesat de oferirea unor verdicte critice, critica (sau eseistica) sa este mai degrabă „incluzivă“ decât „excluzivă“ (paradoxal sau nu, în scrisori este mai dispus să dea verdicte decât în eseurile critice). Chiar unele titluri ale volumelor sale, „Între viaţă şi cărţi“ (cu accent pe între), „Incertitudini literare“, „Critică la persoana întâi“, „Escale în timp şi spaţiu“ indică o asumare deliberată a subiectivităţii, a aproximaţiei, a incertitudinii, a „intervalului“, a unui „dincolo“ al textelor... Steinhardt pare să scrie cu aceeaşi febrilitate despre Boccaccio, Cervantes, Shakespeare, Dostoievski, Oscar Wilde, Proust, Gide, Camus, Roland Barthes, Eliade, Mateiu I. Caragiale ş.a. ca despre I.Al. Brătescu-Voineşti, Emil Gârleanu, Vlaicu Bârna ş.a. Ceea ce frapează la el este hedonismul lecturilor, bulimia conexiunilor şi, de multe ori, nonconformismul interpretărilor. Critica sa – după cum bine observa Monica Lovinescu – vine în răspăr cu o întreagă tradiţie a scepticismului ori cu butada unui Gide conform căreia „literatura bună nu se face cu bune sentimente“, ceea ce n-ar avea de-a face (decât în anumite cazuri...) cu o demisie a atitudinii critice ori cu o confuzie a criteriilor. De multe ori, exerciţiul exegetic nu vizează opera supusă analizei în ansamblul său, ci se focalizează doar pe un detaliu pus sub o lupă care măreşte imaginea. Steinhardt este convins că orice text poate deţine capcane de sens (aderă la o propoziţie a lui Maurice Merleau-Ponty: „Suntem condamnaţi la a da sens“), tocmai de aceea apreciază sensul, miezul ontologic al unei opere şi, dacă dezavuează ceva, în afară de conformismul ideologic al unor texte, dezavuează exhibarea, vidată de conţinut, a unor tehnici. Şi, da, este foarte interesat de potenţialul subversiv al textelor care îi cad sub ochi şi ţine să-l dezvăluie (ca şi prietena sa Monica Lovinescu, aderă la conceptul de est-etică). 
 
Care sunt principalele diferenţe dintre cele două variante ale „Jurnalului fericirii”?

Aceste diferenţe le-am semnalat şi exemplificat în aparatul critic, mai ales în notele finale ale Jurnalului fericirii. Manuscrisul de la Rohia (Polirom, 2012). În primul rând, o altă ordonare a blocurilor textuale (Jurnalul fericirii, fiind scris après coup şi „bulversând”, „pulverizând” cronologia, lasă posibilitatea unor astfel de reordonări). Apoi, dislocarea unor fragmente compacte din prima variantă şi repoziţionarea lor în Jurnalul fericirii.Manuscrisul de la Rohia, compactarea, în Jurnalul fericirii.Manuscrisul de la Rohia, unor fragmente disparate în prima variantă, blocuri textuale inversate, extensii, contrageri, o altă formulare a episoadelor comune, nu în ultimul rând prezenţa unor fragmente inexistente în prima variantă etc etc. De precizat că toate ediţiile (de la cea din 1991 apărută la Dacia până la cea apărută în 2008 la Polirom în cadrul Integralei N. Steinhardt) reprezintă prima variantă a Jurnalului fericirii. Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia (2012) este însă, cu certitudine, o altă variantă ( a doua?, a treia?...)
 
Cum e influenţată de creştinism viziunea sa despre artă în a doua parte a vieţii?

Subversiune şi beatitudine, iată două ecuaţii ale criticii sale pe care am avut prilejul să le analizez într-un studiu mai amplu... Beatitudinea critică este prin excelenţă o consecinţă a convertirii sale, convertire care nu a însemnat doar o metamorfoză identitară şi spirituală, ci şi o modificare de viziune asupra lumii şi a textelor, o modificare a grilei de lectură, o reconfigurare a percepţiei asupra cărţilor. El identifică, în mod polemic chiar, de exemplu, în textele de după convertire „enclave“ de transcendenţă la Proust (ceea ce nu se întâmplase în textele sale despre acelaşi Proust din Revista Fundaţiilor Regale ori din Universul literar, deci de dinainte de convertire), după cum identifică astfel de „zone“ în poezia lui Geo Bogza (căruia îi dedicase o parodie devastatoare în volumul de debut din 1934) ori în poezia unor scriitori ai generaţiei ’80... Ca să nu mai vorbim de teza sensului creştin al lumii lui Caragiale din eseul „Secretul Scrisorii pierdute“...
 
Care aţi spune că sunt principalele idei şi atitudini constante care răzbat atât din opera lui Steinhardt, cât şi din modul în care şi-a trăit viaţa?

La sfârşitul cărţii mele „N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii“ am încercat să schiţez un posibil decalog al lui N. Steinhardt pe baza textelor sale. Cum spaţiul acestui interviu este inevitabil restrâns, voi relua aici doar două dintre „poruncile“-ideile sale, care mi se par de o actualitate tulburătoare. În primul rând, libertatea, care constituie centrul proiectului său existenţial. Libertatea este condiţia esenţială a credinţei (fără libertate, credinţa nu face nici cât o ceapă degerată), a moralei, a culturii, a ideologiilor, a sistemelor politice. Omul lipsit de libertate este „o fantomă de om, o caricatură şi un locuitor al iadului“... În al doilea rând, dezavuarea tuturor utopiilor, inclusiv a utopiei perfecţiunii, care este o utopie la fel de primejdioasă ca orice utopie. În lumea păcatului, perfecţiunea nu se încheagă. Goana după perfecţiune este o teribilă iluzie „care duce la paradisele artificiale ale republicii anabaptiste de la Münster, ale lui Savonarola, Calvin, Robespierre, Lenin şi Mao, paradise neînchipuit mai înspăimântătoare decât cele făurite de LSD şi toate halucinogenele”. Toţi cei care în cursul Istoriei au promis „raiul pe pământ“ au sfârşit prin a transforma pământul într-un iad... 
Steinhardt mi s-a revelat ca un om prin excelenţă liber şi aceasta în condiţiile în care a experimentat pe viu cele două mari totalitarisme ale secolului XX, în care libertatea era o valoare interzisă, presupunea asumarea unui risc, risc pe care el şi l-a asumat exemplar.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

27 Comentarii

Adrian Foanɡă
23.01.2022, 09:57:05

Viata asa-zisa spirituala era ultimul refugiu pe timpul comunistilor. Multi intelectuali s-au refugiat in manastiri, crezand ca acolo vor scapa de arestari si puscarie. La foarte putini a functionat, comunistii aveau informatori printre calugari si preoti, si erau la curent cu tot ce misca. Cine este interesat despre mancatoria din acele vremuri (inclusiv intre preori si calugari) sa citeasca si "Memoriile" lui Anania.

-14 (28 voturi)
moftronix88
23.01.2022, 10:43:05

Adrian Foangă După 1990 in mânăstiri și in popie s-au refugiat mult mai mulți români. După 1990 nu au existat comuniști care să lupte cu arma in mână in munți impotriva Constituției oficiale a Statului, adică nu au existat teroriști. După 1944 moștenirea extremistă legionară a produs destui teroriști care au luptat in munți cu arma in mână impotriva Constituției oficiale și care azi sunt declarați eroi. .

-10 (10 voturi)
constantin constantin
23.01.2022, 10:47:35

Vremuri nenorocite care au distrus sau marginalizat valori ale acestei țări, Noica, Cioran, Eliade și alții. Steinhardt a fost un mare caracter.

+6 (8 voturi)
moftronix88
23.01.2022, 10:34:52

România a fost indoctrinată fascist legionar rusofob ca să intre intr-un război mondial care a adus MOARTE pentru zeci de milioane de oameni. Un milioan de români a ucis razboiul nazist legionar. Ideologii români in cauză au fost Criminali de Război care nu au fost pedepsiți niciodată, poate de aceea ei nu au priceput că au fost criminali de razboi.....In boala lor rusofobă s-au visat eroi !! Aceștia nu vedeau situația așa cum era in realitate, și anume, Armata Rosie a intrat in România fascistă in urmărirea naziștilor până la Berlin. In boala lor mintală rusofobă contestau eliminarea nazismului de către URSS. Ar fi vrut șă intre Americanii in România, dar asta era imposibil cel puțin geografic. Dovada erorii lor bolnăvicioase se vede și azi după 80 de ani....URSS a părăsit România invinsă prin 1958.....pe când Armata Americană nu a părasit Germania și Japonia nici in ziua de azi.

-13 (13 voturi)
Lucifer
23.01.2022, 10:50:50

Steinhardt ăsta era de fapt evreu convertit la ortodoxism. Dar genial a fost.

+4 (4 voturi)

Vezi toate comentariile (27)

Modifică Setările