Să dezlegăm misterul simbolului controversat de la biserica „Sf. Nicolae" din Amara

Un ochi pictat cu o acurataţe ce îl antropomorfizează, încadrat într-un triunghi pe un fond albastru, tronează la intrarea în biserica centrală din oraşul-staţiune Amara. În locul meu, Edward Snowden ar fi rupt-o la fugă instantaneu. Mie nu mi-a trezit decât curiozitatea.

De Paştele ăsta am ars-o într-un stil ecleziastic. În zadar: Săptămâna Mare am petrecut-o laic, ispitit de cele lumeşti. Am participat, cu evlavie, la slujba de Înviere. Am bifat o prezenţă şi la slujba de duminică dimineaţă, A II-a Înviere. Am profitat de ocazie şi i-am abordat pe clericii lăcaşului de cult.

Mi-au oferit cu cea mai mare 

plăcere detalii despre istoricul bisericii, pictură şi arhitectură. La un singur lucru preotul paroh a arătat o oarecare reţinere. Semnul misterios de la intrarea în biserică a reprezentat singurul subiect de discuţie tabu.

Zilele trecute, am postat pe blog un articol despre biserica din localitatea vecină, Griviţa. Atât cea din Amara, cât şi cea din Griviţa, au fost construite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi au avut acelaşi arhitect. Două biserici-surori, dedicate Sfântului Nicolae, al cărui hram îl poartă cu mândrie.

Citeşte şi: În Săptămâna Mare, parohia din Griviţa îşi expune cele mai preţioase obiecte de cult din arhiva bisericii

Construită între anii 1893-1898, din contribuţia membrilor obştii, biserica „Sf. Nicolae" şi-a păstrat pictura originală, o restaurare făcându-se la aproape un secol de la sfinţirea acesteia. O tematică hristică, unică în zonă conform celor afirmate de preotul Ilie Gheorghe în 2004 (Visul Domnului Iisus Hristos), pictura reprezintă o viziune personală a pictorului Costică Georgescu, menţionat în pisanie. 

Citeşte şi: Lacul Amara, zămislit dintr-un vechi curs al Ialomiţei

FOTO: Policandru donat bisericii în 1898 de către familia Moroianu (informaţie gravată în partea inferioară)

Mărturii ale scurgerii anilor reprezintă şi catapeteasma din lemn de tei, lambriul vopsit în verde, dar şi scările ce duc spre podul bisericii, vechi de peste un secol (FOTO).

Revenind la subiectul exprimat în titlu, punctul de atracţie al bisericii din oraşul-staţiune îl reprezintă ochiul atoatevăzător (denumit asfel în tradiţia creştină). Preotul paroh Emilian Petre mi-a oferit o explicaţie sintetică, dar mai mult decât edificatoare:

Este un simbol nu foarte întâlnit în iconografia ortodoxă. Datează din Vechiul Testament, exprimând ideea că Dumnezeu ne vede, ne judecă, iar noi primim apoi ceea ce ni se cuvine. În Noul Testament, avem parte de un Dumnezeu mai blând, care ne oferă şansa mântuirii şi a iertării păcatelor. 

Prin urmare, întâlnim acest simbol la bisericile cu vechime, a căror pictură încă mai prelua motive din Vechiul Testament. Nu deţin o statistică referitoare la numărul de biserici din ţara noastră care au la intrare ochiul atoatevăzător, însă aş vrea să o am. Mi s-a spus de lăcaşul de cult din Miloşeşti (jud. Ialomiţa). Preotul de acolo, părintele Sturzoiu, mi-a confirmat că acest simbol a existat până acum 20 de ani, când s-a pictat peste el icoana Adormirii Maicii Domnului. O altă opinie demnă de menţionat am cules-o de la un învăţător din localitatea Miloşeşti. Mi-a mărturisit că se trage dintr-o familie de preoţi.

Bunicul meu îl asocia (simbolul) cu vederea din ascuns. Pe care nici omul faţă de el însuşi nu o are.

Biserica susţine că, prin adopţie, ochiul lui Dumnezeu a fost preluat de mai multe organizaţii pseudocreştine. Întâlnim în istorie cazul zvasticii, cruce în religia hindusă, adoptată de regimul nazist, devenit astăzi un simbol interzis şi dezavuat. Dacă nu ştim să ne preţuim istoria, tradiţia creştină şi precreştină, riscăm să generăm un precedent periculos. Percepţia iniţială trebuie să primeze în faţa confiscărilor istorice, inerente, intervenite pe parcurs.