Savatie Caştocvoi, teologul caricaturist,

îşi iroseşte talantul la desen comic pentru a lua partea seriozităţii la maxim. El îl pune pe Dumnezeu să facă tapaj de ironiile şi insultele noastre la adresa Lui, ca şi cum Dumnezeu ar fi unul dintre noi, unul căruia i se pune pata dacă face cineva mişto de El.

Înfiinţându-mă teolog la sacrificiu, nu pot să nu iau partea caricaturii, chiar şi a aceleia care-l reprezintă pe Dumnezeu cu un obiect neacoperit de frunze deasupra capului. Din câte ştiu, El a fost într-atât de umil, încât s-a făcut om, s-a făcut om pentru a ne salva pe toţi, chiar şi pe caricaturişti. De aici decurge ceva, şi anume că Dumnezeu este o instanţă paradoxală, este şi om, şi Dumnezeu, totul în acelaşi timp, ceea ce sună destul de ironic. Privite dintr-o anumită perspectivă, dogmele religioase au un caracter ironic, ele au chiar structura unei ironii, adică a unei vorbe cu două tăişuri, cu două înţelesuri. Ba, în cazul dogmelor, ironia merge până la absurd, căci nu poate fi decât absurd ca natura lui Iisus să fie dublă, iar natura divină să fie triplă, Dumnezeu fiind în acelaşi timp Unul. 

Dar, să trecem peste asta, la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, inclusiv ca El să râdă şi să plângă, în calitate de om, pentru că în calitate de Dumnezeu i-ar fi cam greu. Dumnezeu nu râde niciodată. Acţionând prin Cuvânt, ironia divină ar cutremura Universul. Numai omul, care este căzut, este un nimic râde. Cuvântul fiind rupt de fapta sa, râsul îi atestă neputinţa, lăsând Universul intact. Omul râde pentru că se află jos, se află într-o zonă obscură, unde trebuie să râzi ca să nu înnebuneşti, ca să nu mori. Dumnezeu nu râde, dar râsul omului îi este plăcut, chiar atunci când el spune glume proaste sau vulgare. Dumnezeu ştie pe ce lume trăieşte omul şi că lucrurile nu sunt deloc simple. El admite ca el să râdă. Atunci când omul nu mai vrea să râdă, înseamnă că el vrea să fie asemenea lui Dumnezeu, vrea să fie Dumnezeu. Cine ştie, poate că Dumnezeu s-a făcut om ca să poată să râdă în voie şi să facă mişto. 

Revenind la subiect, a spune că Dumnezeu este atât de preocupat de caricaturi înseamnă a-l face unul dintre noi şi încă nu unul dintre cei mai inteligenţi dintre noi. Da, poate că toate firele din cap ne sunt numărate, chiar şi acelea care ne-au căzut, şi poate că a face o caricatură nu-i deloc un lucru bun. Ce înseamnă însă o caricatură în faţa lui Dumnezeu? Sau, ca să fiu mai clar: ce este pentru Dumnezeu o caricatură? Gândiţi-vă că, de la înălţimea cunoaşterii şi a puterii Sale, cam totul ar trebui să i se pară foarte caricatural, lucrurile cele mai serioase cu care se împăunează un om sunt, pentru Dumnezeu, o glumă. Rabelais e mic copil pe lângă El şi, dacă El nu râde ca Rabelais este numai pentru că ţine la noi mai mult şi decât ţinea Rabelais, cu tot umanismul lui de stânga. Deci, e cam ciudat să-l pui pe Dumnezeu să ţină cont de o caricatură. Dimpotrivă, am impresia că atunci când se întâmplă asta, Dumnezeu se cam supără. Aşa cum Universul are oroare de vid, Dumnezeu are oroare de fixiştii, care nu fac nimic în ziua de post. Aici Dumnezeu vede o chestie periculoasă, în genul chipului cioplit. Dumnezeu vede că unii îşi fac chip cioplit chiar cu figura Sa, care altfel este complet incognito. Dumnezeu nu este însă nici asta, nici asta, cine ştie ce este Dumnezeu, el se poate ascunde foarte bine într-o caricatură.

În încheiere, o dedicaţie muzicală pentru Caştocvoi. Fără violenţă! Hai, să trăim!