Sfinţii Trei Ierarhi - Mâna care lucrează, Mintea care gândeşte şi Gura care vorbeşte

Ortodoxia cinsteşte astăzi pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Deşi sunt sărbătoriţi şi în mod separat, viaţa şi opera lor teologică sunt foarte importante, motiv pentru care se cinstesc şi împreună, ca o icoană a Sfintei Treimi.

Sărbătoarea acestor Sfinţi Ierarhi a fost instituită în anul 1081 (1084 după alte surse) de către Patriarhul Ioan al Constantinopolului, ca urmare a unei minuni. Pe vremea aceea creştinii începuseră să se certe între ei care dintre cei trei Ierarhi ar fi mai mare în cinste şi importanţă. Drept urmare, cei trei ierarhi s-au arătat Patriarhului şi i-au spus că între ei nu există o ceartă pentru întâietate, ci rostul lor a fost propovăduirea iertării şi a împăcării. Aşa că soluţia pentru încheierea conflictului este instituirea unei zile în care ei să fie cinstiţi dimpreună, ca unul singur, ca şi chip al Sfintei Treimi, Dumnezeu Cel Unul după fiinţă şi Întreit în Persoane.

Studiind viaţa şi activitatea acestor Trei Ierarhi, vom găsi o complementaritate, pusă în evidenţă de o expresie care subliniază şi specificul fiecăruia: Mâna care lucrează (Sf. Vasile), Mintea care gândeşte (Sf. Grigorie) şi Gura care vorbeşte (Sf. Ioan).

O altă expresie ce îi caracterizează este „Cei trei mari dascăli ai lumii creştine şi ierarhi”, motiv pentru care în anul 1936, la primul Congres al Profesorilor de Teologie de la Atena, ei au devenit patronii spirituali ai tuturor instituţiilor de învăţământ teologic ortodox.

Sf. Vasile cel Mare s-a născut în jurul anului 329 şi a fost Arhiepiscop al Cezareii Capadociei, azi oraşul Kayseri din Turcia, între anii 370-379. A trecut la cele veşnice pe 1 ianuarie, în anul 379.

Are o uriaşă activitate misionară în domeniul dogmatic, pastoral şi social, atât în eparhia sa cât şi în afara acesteia, interesându-se chiar şi de creştinii din părţile noastre (este vorba de o corespondenţă cu Sf Ierarh Bretanion al Tomisului (scrisorile 164 şi 165), în care se face şi o solicitare a moaştelor Sf.  Mc. Sava de la Buzău).

A înfi­inţat primele instituţii de asistenţă socială cunoscute sub numele de Vasiliada: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (şi de leproşi), şcoli tehnice.

Este autorul unei Liturghii, ce se oficiază de 10 ori pe an în cadrul cultului, dar şi al Molitfelor care îi poartă numele, cunoscute în popor ca rugăciuni de blestem asupra diavolului.

Ca autor, are o bogată operă teologică, ocupând patru volume în ediţia Migne a Patrologiei. Scrierile sunt dense, scurte ca întindere, dar pline de o rară bogăţie de probleme şi idei. Se împart în lucrări: dogmatice, ascetice, omilii şi cuvântări, pedagogice, liturgice, canonice, episto­lare şi au o impor­tanţă covârşitoare pentru credinţă, sunt în cea mai mare parte normative pentru învăţătura ortodoxă. Între ele, la loc de cinste, se regăsesc „Omiliile la Hexaimeron”, o analiză a celor 6 zile ale creaţiei, „Tratatul despre Sf. Duh” şi „Regulile monahale”

Sfântul Grigorie de Nazianz, s-a născut în anul 330 şi a fost Arhiepiscop al Constatinopolului între anii 379-383. A trecut la cele veşnice pe 25 ianuarie, în anul 389 (390 după alte surse).

Mare orator şi poet creştin, pasionat pentru cultură şi poezie, era prieten cu Sf.  Vasile cel Mare. Poseda un deosebit simţ al problemelor teolo­gice, o mare înclinare pentru viaţa ascetică şi o înaltă nobleţe sufletească.

Opera Sf. Grigorie de Nazianz e întinsă, bogată şi variată. Cuprinde 4 volume din Migne. E scrisă în proză şi versuri şi se împarte în Cuvântări, Poeme şi Scrisori.

Sf. Grigorie a elaborat şi a formulat învăţătura ortodoxă clasică despre Întruparea lui Dumnezeu şi despre Sf. Treime, fiind cel ce a prezidat lucrările Sinodului al II-lea Ecumenic din anul 381. Sinoadele III şi IV Ecumenice l-au supranumit „Teologul”, în special datorită celor „Cinci Cuvântări Teologice” ţinute la Constantinopol.

Sf. Ioan Hrisostom supranumit şi „Gură de Aur” este cel mai strălucit predicator din istoria Bi­sericii. Există chiar părerea că el este predicatorul prin excelenţă al Bisericii, modelul ideal al vorbitorului bisericesc, motiv pentru care este ocrotitorul spiritual al oratorilor. S-a născut în anul 354 şi a fost Arhiepiscop al Constantinopolului între anii 397-404. S-a mutat la cele veşnice pe 14 septembrie, în anul 407.

Mare ascet şi reformator al Bisericii, un scriitor şi un teolog normativ pentru Biserica Ortodoxă, este autorul celei mai folosite Liturghii în Ortodoxie. Personalitatea sa constituie o sinteza fericită a conducătorului de suflete, care se caracterizează prin luminare, cumpănire, atenţie, calmitate cu vor­bitorul, îndemânare şi care face din cuvânt o veritabilă armă misionară.

A lăsat o conside­rabilă operă literară, care ocupă 18 volume în ediţia Migne, pe teme: dogmatico-polemice, oratorice, apologetice, ascetice, educativ-morale, precum şi tratate, dar şi corespondenţă. La loc de cinste se regăseşte „Tratatul despre Preoţie”, o lucrare complexă şi completă despre preoţia creştină.

Cuvântările sale, pline de suflul evlaviei şi de o deosebită înălţime de cugetare morală, sunt mereu actuale. În ele se găsesc date asupra cul­turii timpului, asupra moravurilor şi credinţelor generale ale vremii.

Totodată Sf. Ioan s-a preocupat de teologia socială, încercând să purifice societatea de moravurile rele şi orientând-o spre Evanghelie, de la omul cel mai simplu şi până la palatul împăratu­lui. De aceea, el se poate numi unul dintre cei mai de seamă reformatori sociali creştini ai vremii sale.

A fost un organizator neîntrecut al asistenţei sociale, după modelul celei de la Cezareea Capadociei, motiv pentru care a fost supranumit „Ambasadorul săracilor".

Fiecare dintre Sfinţii Trei Ierarhi este cinstit şi separat: Sfântul Vasile la 1 ianuarie, Sfântul Grigorie Teologul la 25 ianuarie, iar Sfântul Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie şi la 27 ianuarie.

Numeroase biserici şi mânăstiri din România îşi serbează astăzi hramul. Dintre acestea, la loc de cinste se află Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi” din Iaşi, ridicată de către voievodul Vasile Lupu, între anii 1637 -1639, o bijuterie a arhitecturii bisericeşti dar şi un ales loc de cultură şi spiritualitate românească.