Spiritualitate

articolul anterior articolul urmator

Timpul trecut-viitor

0
31 Oct 2020 16:29:00
Cătălina Florina Florescu
Cu mama si tata (Foto credit: Oana Chivoiu)
Cu mama si tata (Foto credit: Oana Chivoiu)

Într-un fragment de poezie rămas de la prima poetă a lumii, Sappho, citim: "Cineva, într-un viitor apropiat sau îndepărtat, se va gândi la noi". Timpul devine o apă care trece prin noi. Ce contează că Sappho s-a născut atât de departe în timp când noi o putem simţi clar în timpul nostru?!

Şi uite aşa, de moşii de toamnă, la sfârşit de octombrie toate fundiţele roz înfipte ca pseudo-awareness sunt adunate de pe jos; uite aşa toate interviurile şi mesajele despre boala cancerului la sân se opresc; şi uite aşa, toate astea fac loc vocii şi chipului mamei. Octombrie este luna care m-a învăţat despre moarte. 

Anul acesta mi-am făcut curaj şi am citit în sfârşit piesa lui Henrik Ibsen, Casa cu păpuşi (Când mama murea eu citeam din Manualul de literatură universală pentru că viaţa "mergea înainte".). Anul acesta, pentru prima dată am descoperit că în 1994 Susan Miller publica piesa Sânul meu stâng (Am adăugat încă ceva la vasta literatură a cancerului). Anul acesta am fost să fac două mamografii în loc de una, plus un ultrasunet (pentru câteva săptămâni am fost în agonie gândindu-mă cum băiatul meu ar putea învaţa ce înseamnă cancer). Anul acesta nu am putut să aprind o lumânare la cimitir şi să pup poza de pe crucea mamei (şi a tatei). Anul acesta lacrimile de dor s-au contaminat cu lacrimi de furie şi neputinţă. Anul acesta am debutat cu prima piesă din Trilogia Cancerului la Sân (Snowdrops and Chlorine: https://www.youtube.com/watch?v=1vPh1zcGyW8) şi continui cu următoarea, Mia. Anul acesta le-am zis celor din ţară despre cancerul la sân la bărbaţi şi la femei în 2 editoriale la care am fost ajutată nu doar de supravieţuitorii de aici cât şi de Andrada Lăutaru (https://www.libertatea.ro/stiri/toate-corpurile-se-rup-unele-reusesc-sa-se-puna-la-loc-altele-nu-marturia-rascolitoare-a-unei-romance-profesoara-in-sua-care-sustine-oamenii-cu-cancer-la-san-3146899).

Nu doar eu am pierdut-o pe mama. În 1992, când încă eram la Tulcea, în ultimul an de liceu, împărţeam pierderea cu sora mea mai mare, cu tatăl meu iubit, cu mamaia mea blajină. Masa din bucătărie era acum cu 5 scaune, 4 oameni şi, cum sora mea era de fapt studentă la "Litere" în capitală, 5 scaune, 3 oameni. Şi, cum eu eram adolescentă şi aveam nevoie de singurătăţile şi excentriăţile mele, 5 scaune, 2 oameni. Şi, cum tata era la muncă mai mult, 5 scaune, 1 om. 

Mama-ia. Aşa i-am scris numele în cartea de debut în literatura română, Inventing me/Exerciţii de retrăit. Când mama a murit, mama-ia şi-a pierdut singurul copil. Dar continua ca şi atunci când mama zăcea în pat imobilizată de la metastază să aprindă candela. Lumina acea plăpândă, pură este încă în mine. Şi asta de la un simplu gest făcut de către o femeie modestă care ne-a învăţat pe noi toţi să iubim chiar şi atunci când moartea ne despică carnea. 

Mama-ia intra ca şi mama în literatură. Scriind din State prima carte în limba maternă, îi făceam pe ai mei mai mult decât oameni, ieşeam din timpul ăsta limitat de 24 de ore într-o zi, 60 de minute într-o oră, îl spărgeam ca să curgă altfel, ca să (ne) inunde. Într-o zi ne vom aduce aminte de Sappho, ne vom pierde carnea care ne îmbracă. Atunci vom fi împreună, vom trece din mână în mână un pahar de vin şi vom muşca din pâine. Timpul trecut-viitor va fi prezentul continuu fără lacrimi, doar (cu) atingeri. 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările