Spiritualitate

articolul anterior articolul urmator

Tot ce-am uitat, tot ce mai ţinem minte încă

20
24 Aug 2017 08:48:47
Lavinia Bălulescu
FOTO Flickr/tobesandjess
FOTO Flickr/tobesandjess

Uneori, când mă concentrez prea tare la ceea ce fac, nu mai ştiu ce limbă vorbesc ceilalţi oameni din jurul meu. Îi aud undeva pe fundal, spunând lucruri în ceva ce ar putea fi română, dar care nu e. Recunosc câte o prepoziţie, câte o inflexiune a vocii îmi e familiară, dar în rest nici că pot să pricep despre ce e vorba.

Mi se întâmplă la fel, uneori, deşi în general am o memorie vizuală bună, să nu mai ţin minte absolut deloc cum arată o anumită persoană. De obicei e vorba de cam aceiaşi oameni, cu care mă văd destul de rar şi, atunci când trebuie să ne întâlnim, sunt mereu emoţionată – o parte din mine se întreabă ce va fi dacă nu ne vom recunoaşte.

Nu doar că nu-i văd cu „ochii minţii“, dar, dacă nu am o poză la îndemână, pur şi simplu nu-mi amintesc nimic despre faţa acelei persoane. Apoi, după ce ne revedem, îmi tot spun că ar trebui să fiu mai atentă, să-mi fac o fotografie mentală. La final ştiu că totul a fost în zadar, că în zece secunde iar nu voi mai şti cum arată şi, dacă ne vom întâlni pe stradă, sunt toate şansele să ne ratăm.

Creierul ţine minte fix ce vrea el. Doar ce i se pare lui mai interesant în algoritmul său neomenesc, aşa încât să nu mă mire dacă nu mai ştiu nimic din serile în care, în clasa întâi, scriam caiete întregi la tot felul de materii ciudate, dar îmi amintesc în schimb o după-amiază ploioasă în care stăteam cu bunică-mea la teme. Încercând să fac un 2 perfect, am izbucnit în plâns, m-am prelins de pe scaun şi, prăbuşindu-mă sub masă, am adăugat că niciodată n-o să fiu în stare să fac cifra aşa cum trebuie şi că eventual cel mai bine ar fi să mor.

Să nu mă mire deci că n-am nici cea mai mică memorie a imaginii mele holbându-mă în oglindă, de exemplu, de-a lungul anilor, dar îmi amintesc foarte bine ziua în care am conştientizat existenţa zăpezii. Ningea foarte tare, aproape că nu vedeai, iar maică-mea mă înfofolise şi ieşise cu mine la plimbare. Eram la un colţ de stradă, s-a aplecat în dreptul meu, mi-a aranjat cojocul şi m-a strâns în braţe. Am văzut, ani mai târziu, momentul ăla surprins de taică-miu într-o fotografie. Fusese şi el prezent se pare. În imagine sunt îmbrăcată ca un pinguin, ninge cu fulgi din ăia care-ţi închid ochii, iar mama poartă pe ea un halat subţirel.

La fel de puţin ciudat ar trebui să fie că nu-mi amintesc când şi cum am învăţat, în copilărie, să am grijă de propriul corp, dar în schimb îmi amintesc perfect o după-amiază din clasa întâi care este în top trei după-amieze din lume. Sunt la şcoală, în bancă, e septembrie, am cărţi şi caiete curate, noi, un penar chinezesc care miroase frumos şi o uniformă cu guler apretat. E o zi de toamnă cu multă lumină galbenă, s-a încheiat ultima oră, aproape toţi ceilalţi copii au plecat. Cineva mă strigă din uşa clasei, mă întorc şi-i văd pe părinţii mei, au venit amândoi să mă ia de la şcoală. Îmi strâng repede caietele într-un ghiozdan albastru, teribil de comun, model de secolul trecut, dar totuşi nou şi el, apoi, când mă ridic, din bancă îmi cade un măr care se rostogoleşte până în cealaltă parte a încăperii. Sunt în dubii. Să mă duc după măr sau să mă grăbesc către ai mei.

Maică-mea şi taică-miu îmi zâmbesc din uşă. Am uitat să vă spun că maică-mea are un zâmbet cu toţi dinţii atunci când e de-adevăratelea şi un zâmbet fără dinţi când de fapt e doar o politeţe. Acum e prima variantă. Iau o decizie rapidă, abandonez mărul şi alerg la ei. Mergem acasă pe tot felul de străzi ocolite, într-o lumină care ne face bine, râdem mult, chicotim, ne împingem. Acasă, în camera de la stradă, mă aşteaptă o surpriză. Am primit cadou un birou. E extraordinar de lung (acum, de exemplu, îmi pare scurt), lustruit şi miroase a lac şi a viaţă. Îl mângâi, îi deschid sertarele, îl miros, iar când pleacă ei din cameră mă întind pe el. Nu e doar un birou, e un spaţiu al meu, pe care urmează să îl locuiesc cu lucruşoarele şi cu gândurile mele.

Numai creierul poate şti, desigur, de ce a ales să ţină minte atât de bine toate astea, în timp ce alte momente mult mai importante îmi sunt absolut străine, ele s-au întâmplat altcuiva. Aşa cum tot doar el poate şti de ce uneori, deşi ţinem minte binele, continuăm să facem răul.  

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

20 Comentarii

mircea georgescu
24.08.2017, 10:44:26

E bine ca aveti o memorie selectiva, dar uneori nu va face bine! Mai insistati, ca o sa fie mare pacat, sa ramanem fara amintirile dvs!

+4 (4 voturi)
Marcus
24.08.2017, 13:09:26

Personal, uit instant numele persoanei cu care fac cunostinta..... parte din setarile mele.Oricum, cred ca e un fenomen general, desi femeile, se spune, au o memorie mai buna. De exemplu, nu si pot aminti unde este elasticul de par, dar rememoreaza cu acuratete ce ai spus joi, 24 nov.2016. Creierul uman e fascinant, intr- adevar !

+5 (5 voturi)
Jane Doe
24.08.2017, 13:58:00

Eu rețin după ani de zile, locul diverselor subiecte pe pagina unui curs vechi de universitate. În schimb, nu pot pentru nimic în lume să-mi țin minte numărul de mobil. Soțul meu se orientează de parcă ar avea radar în cap, pe străzile unui oraș necunoscut, în timp ce eu am probleme de orientare și după ce am străbătut orașul de zece ori. În schimb, țin minte unde pun fiecare lucru din casă, în timp ce el caută într-un sertar un obiect ce se află chiar sub nasul lui și pur și simplu, nu îl vede. Se orientează în oraș, se pierde în sertar. Eu sunt invers și nu cred că e în favoarea mea. Apropo de memoria figurilor, pe care nu o am deloc, la fel ca doamna Lavinia, eu mi-am format un soi de automatism mental în a-mi descrie figura celui în cauză și naiba știe cum, dar merge. Pare complicat, fiindcă nici eu nu știu cum funcționează, dar recunosc persoana. Suntem niște ciudățenii ale naturii...

+4 (4 voturi)
Jane Doe
24.08.2017, 13:49:27

“You don’t remember what happened. What you remember becomes what happened.” ( John Green, An Abundance of Katherines) Trecutul se schimbă mereu. Ia culoarea amintirilor, care sunt cele mai înșelătoare. Amintirile iau forma mai nouă a minții tale, a jindului schimbător din suflet. Nu mai știi și nici nu vrei să știi, ce diferită e imaginea pe care-o ai acum în minte, față de realitatea de-acum cinci, sau zece ani. Sau cincizeci, atunci când se vor strânge… Ți se pare că amintirea arată la fel, deși nu e adevărat. Iubești amintirile așa cum sunt, fiindcă uneori, în seri friguroase și singuratice de iarnă, e tot ce ai. Te-ajută să-ți aduni din fărâme un trecut, să-l pipăi cu sufletul și să-ți spui că ai existat. Că încă exiști.

+4 (4 voturi)
of of
24.08.2017, 14:15:37

Imi amintesc cu drag mirosul manualelor noi, găsite pe bancă în prima zi de școală. Dispariția tipografiilor clasice a făcut ca nici cărțile să nu mai aibă miros. Poate doar a lipici la cotor. :(

+4 (4 voturi)

Vezi toate comentariile (20)

Modifică Setările