Trei cuvinte ale Părintelui Scrima

Publicat:
Ultima actualizare:

În preajma sărbătorii pascale, îmi amintesc, uneori, de cîteva „înţelepciuni“ pe care le datorez Părintelui Andrei Scrima. E un mod de a rămîne în dialog cu dînsul şi de a retrăi regretul că n-am apucat să-l întreb tot ceea ce aveam de întrebat. Acum, fiindcă ne aflăm sub semnul Învierii, îmi revine în minte modul apăsat în care P. Scrima rostea numele Domnului în versiunea:

Articol preluat din Dilema veche

„Dumnezeu Cel Viu“. Evident, „Cel Veşnic Viu“, „Cel Nemuritor“, „Cel fără încetare şi integral Prezent“. Dar: „Viu“ ca o Persoană, nu – cum încearcă să-l „raţionalizeze“ inteligenţa modernă – ca un „principiu“, ca o „energie“, ca o instanţă nebuloasă (de tipul „trebuie să fie ceva, undeva, în infinit“). Pe de altă parte, „Persoană“, nu „Personalitate“! Adică nu întrupare cvasi-administrativă a unei „autorităţi“ prepotente, care distribuie sever pedepse şi iertări şi care trebuie „omagiat“ cu un amestec de teamă şi linguşeală, cum procedăm, adesea, cu „autorităţile“ lumeşti. „Viu“, pentru că Îşi trăieşte nu doar viaţa Sa, ci şi pe aceea a creaturii Sale. Ne-a făcut „după chipul şi asemănarea Sa“, dar, ca să ne facă părtaşi la eternitatea Sa, a acceptat să Se facă şi El, prin Întrupare, după chipul şi asemănarea noastră. Adică să asume şi experienţa suferinţei, a limitei, a morţii. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, trece prin toate astea şi ne ajută, astfel, să le integrăm „vieţii“, vieţii depline, în toată bogăţia, patosul şi misterul ei. „Dumnezeu Cel Viu“ înseamnă, aşadar, o instanţă care nu Se mulţumeşte cu absolutul vieţii Sale, ci vrea să includă în plenitudinea Sa şi precaritatea vieţii noastre: se identifică, sacrificial, cu „viaţa“ omului, pentru a îngădui omului pe care l-a creat să se identifice cu viaţa Sa, să fie preluat în metabolismul veşniciei.

Un alt cuvînt folosit de P. Scrima, cu un vădit subton polemic, era cuvîntul „ortopraxie“, desemnînd un soi de proastă înţelegere a „ortodoxiei“. E de la sine înţeles că ritualul, faptele bune, respectul soroacelor sacre şi al tradiţiei, pe scurt „lucrarea“ neîncetată, aplicată, harnică, în orizontul credinţei constituie, laolaltă, un sine qua non al vieţii religioase. Dar sînt cam mulţi aceia care reduc trăirea duhovnicească la executarea zelos mecanică a cîtorva gesturi şi se socotesc îndreptăţiţi, în mod vanitos, să se creadă cu un picior în Rai, strict pe baza unei discipline funcţionăreşti. A face fapte bune trăgînd cu ochiul la recompensa finală, a lupta aprig pentru o duşcă de apă sfinţită, a defila pios dinaintea moaştelor şi a păzi, conştiincios şi mulţumit de sine, „regulamentele“ vieţii „îmbisericite“ nu e, neapărat, o garanţie de desăvîrşire lăuntrică. Credinţa – o vedem mai ales în preajma sărbătorilor – alunecă, prea des, în gesticulaţie de suprafaţă, în „conformitate“ superstiţioasă, în procedură de tip magic, prin care se negociază umil cu Dumnezeu, în vederea obţinerii unor beneficii imediate sau transcendente. Se mizează pe o „culegere“ de binefaceri, dar o culegere fără re-culegere, fără discernămînt. Misterul ajunge un simplu cod al „bunelor maniere“, „ascultarea“ autentică devine o interesată captatio benevolentiae, un fel de a te gudura, lucrativ, pe lîngă cei mari sau, direct, pe lîngă „Cel Mai Mare“. Ortodoxia se dispensează de „doxă“: îi e de ajuns „ortopraxia“…

În sfîrşit, o a treia temă mereu invocată de Părintele Scrima era legată de căderea într-un păcat pe care îl socotea extrem de grav: păcatul instalării. E păcatul celor pentru care „credinţa“ este suspensia interogativităţii, a căutării, a treziei spirituale. Au adevărul la butonieră, au viaţa veşnică asigurată, nu mai au nevoie de „cale“. Pot adormi liniştiţi, în confortul îndreptăţirii de sine. Au înţeles, ştiu, sînt posesorii unei sacoşe de certitudini, de natură să facă din orice tatonare, din orice criză interioară, din orice insomnie, pură pierdere de vreme. Despre ei spunea Cioran că se comportă ca „les nouveaux riches de l’Absolu“. Au ajuns în posesia unei mari averi, dar se comportă ca nişte parveniţi. Din nefericire – o spun nu fără teama de a-mi sminti semenii –, există mulţi preoţi care, fără să şi dea seama, sînt prea „bine aşezaţi“ ca să mai poată înţelege tulburarea „oamenilor obişnuiţi“: sînt edificaţi, sînt aproape sfinţi (chiar dacă, mîndri de propria lor „virtute“, invocă adesea, retoric, „păcatele“ proprii). Au răspunsuri gata făcute la orice întrebare, se irosesc în predici previzibile, repetă, cu voce standardizată în cheia evlaviei feciorelnice, aceleaşi sentinţe şi „îndrumări“ pe care le-am auzit cu toţii de mii de ori şi din care, tocmai de aceea, nu ne mai alegem cu nimic. Un nou „limbaj de lemn“ bîntuie prin ograda Bisericii noastre. Şi o nouă specie de „activişti“, pentru care nu persuasiunea adevărată, nu compasiunea sinceră, nu „împreuna-căutare în acelaşi întuneric“ (altă expresie folosită, nu o dată, de P. Scrima) contează, ci postura triumfalistă, superior pedagogică, oficiul suveran al salvatorului de suflete, dăscăleala plină de platitudini, irosirea Cuvîntului în cuvinte, sentimentalismul de romanţă „eschatologică“. Acestor inşi fericiţi, „rezolvaţi“ duhovniceşte, le-ar prinde bine să recitească Psalmii, Cartea lui Iov, Eclesiastul şi multe alte texte biblice, în care, pe lîngă glasurile glorificării, ale devotamentului, ale slujirii şi nevoinţelor de tot soiul, se aude şi glasul tulburării lăuntrice, al speranţei şubrezite, al „îndrăznelii“ de a sta de vorbă, riscant, cu Dumnezeu. Credinţa e, esenţialmente, „a fi pe cale“, a căuta, a aştepta marea întîlnire, a nu moţăi suficient, în convingeri de împrumut. Adică a refuza orice „instalare“, a te confrunta, dramatic, cu singurătatea imanenţei (xeniteia), a avea mereu în minte şi în inimă pasajul din Evanghelia după Marcu, 9, 24: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“ Restul e protocol…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite