Un model inepuizabil

În ultima zi a lui ianuarie, acum opt ani, murea vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu al Clujului. În lunga lui viaţă a avut de toate: detractori înverşunaţi şi admiratori, invidioşi şi prieteni, colaboratori devotaţi şi profitori, sfinţi şi lepre.

Comună le-a fost tuturor confirmarea, inclusiv prin cuvinte rele sau tăceri încrâncenate, a faptului că omul de litere şi ierarhul nu putea lăsa pe nimeni indiferent. În fapt, este trăsătura personalităţilor reale, a celor care nu sunt construiţi nici artificial, nici nu îşi înscenează propria viaţă. Tocmai pentru că era dramaturg, pe lângă alte genuri literare cultivate, Valeriu Anania sau Mitropolitul Bartolomeu avea un exagerat simţ al ridicolului. Nu pretindea ceea ce nu era sau nu putea deveni. A încercat mereu să fie sincer cu sine şi cu ceilalţi.

Cum am mai spus-o şi cu alte ocazii, de la un asemenea om învăţai tot felul de lucruri, lumeşti şi eclesiale deopotrivă, dar nu cum să faci bani sau carieră. Ajuns în Sfântul Sinod la frageda vârstă de 73 de ani, slujind Biserica la Cluj aproape două decenii, Părintele nostru era un antitalent: nu putea linguşi, nu se putea preface şi nici să joace diverse roluri. Era politicos dar nu amăgitor. Avea „strategia” corectitudinii. Cumpănea oameni şi situaţii. De unde şi incompatibilitatea naturală cu Securitatea, cu anumite cercuri bisericeşti sau culturalnice. 

Mă întâlnesc cu din ce în ce mai mulţi oameni, mai cu seamă tineri, care nu l-au cunoscut nemijlocit în timpul vieţii lui, dar pentru care contează. Fie i-au citit fascinantele Memorii sau operele literare, fie îi ascultă predicile sau se folosesc de diortosirea textului biblic, fie din toate câte puţin, la un loc. Astfel se verifică pentru a doua oară caratele unui model autentic: este inepuizabil, te surprinde, te consolează sau te încurajează. Este prezent în peisajul tău sufletesc şi intelectual fără să intre nechemat şi mereu dispus, când ai nevoie de el. Ca o carte bună sau un prieten drag.

Aşa cum o carte bună se cere recitită, iar un prieten vizitat, mă raportez la Părintele nostru – nu pot spune că este doar al meu, aparţinând multora – ca la o sursă preţioasă şi nesecată de inspiraţie. Îi aud vocea când deschid paginile memorialistice, aşa cum mă surprind, nu foarte des, cum mă fură cadenţa şi limpezimea lui de predicator. Motiv să mulţumesc lui Dumnezeu pentru şansa avută şi să îi încurajez pe cei care nu ştiu de el, să îl caute. Îi aşteaptă nenumărate bucurii. Dumnezeu să îl odihnească, iar pe noi să ne înzdrăvenească!