Vaccinul religios

Botezul este „vaccinul“ împotriva Sfântului Duh, împotriva gândirii religioase, a reflecţiei metafizice. Prin botez – această diabolică invenţie, datată istoric, care a avut la acel moment motivele ei „geopolitice“ – omul este „asigurat“, protejat împotriva „virusului“ conştiinţei metafizic-religioase.

El nu va ajunge niciodată să se lupte cu boala de Dumnezeu, cu îngerul lui Dumnezeu, cu febra (ne)credinţei. Sau va face doar o formă uşoară de febră metafizic-religioasă. Cea mai periculoasă formă de vaccin este vaccinul religios, nu vaccinul medical – care ne salvează în cele mai multe cazuri vieţile trupeşti.

În schimb vaccinul religios, botezul, ne ucide viaţa duhovnicească, suntem morţi spiritual, murim înainte de a ne naşte, înainte de a se naşte în noi conştiinţa metafizic-religioasă.

Cel mai mare duşman al acestei conştiinţe metafizic-religioase este astăzi chiar Biserica – prin diabolica ei „taină“ a botezului inconştient, prin vaccinul împotriva virusului conştiinţei metafizic-religioase.

M-am întrebat de ce în special creştinii botezaţi se revoltă faţă de vaccinurile medicale. Să psihanalizăm puţin: aceşti oameni exprimă într-un mod deviat, simbolic şi indirect revolta lor adâncă, refulată, faţă de faptul că au fost vaccinaţi, fără voia lor, împotriva voinţei lor şi că, în urma acestui vaccin, simt că au rămas paralizaţi din punct de vedere duhovnicesc, sunt imobilizaţi în patul unei credinţe oarbe. Este firesc ca tocmai oamenii cei mai religioşi să se revolte împotriva vaccinurilor medicale, este semnificativ ca tocmai ei să se revolte cel mai mult pentru că ei sunt cei care suferă cel mai tare (fără să o ştie) de pe urma acestui viol al conştiinţei metafizic-religioase, de pe urma acestei intruziuni violente, abrupte, de pe urma acestei agresări a fiinţei lor spirituale. Ei nu au altă cale de a protesta, nu se pot revolta faţă de trauma suferită altfel decât în mod simbolic, în cazul de faţă împotriva vaccinului trupesc. Ei se revoltă împotriva vaccinului duhovnicesc primit de ei împotriva voinţei lor, dar cu acordul „iresponsabil“ al părinţilor lor. Părinţii sunt implicaţi în mod esenţial în această „acţiune civică“ – ei sunt responsabilizaţi, aproape imploraţi de către liderii de opinie împotriva vaccinului să nu-şi expună copilul riscurilor vaccinării.

Şi care este cel mai mare risc pe care-l vehiculează aceştia? Este autismul – adică într-o viziune prescurtată şi vulgarizată – absenţa relaţiei, incapacitate de relaţionare cu celălalt, cu alteritatea.

Biserica va trebui să renunţe la această practică a botezului – tocmai dacă vrea să renască credinţa în Dumnezeu, în Dumnezeul cel viu. „Creştinul botezat“ este  de cele mai multe ori – un om care nu se mai confruntă niciodată cu problemele de viaţă şi de moarte ale credinţei în Dumnezeu.

Adică exact ceea ce vaccinul spiritual (botezul) ajunge să provoace în sufletul unui om: incapacitatea de relaţionare personală, directă, vie cu Celălalt, cu Transcendenţa, cu Dumnezeu.

Nu e adevărat că tocmai de „autism“ spiritual suferim astăzi cu toţii? Atât aşa zişii oameni religioşi, cât şi aşa-zişii oameni nereligioşi, ateii. Câţi s-au luptat cu adevărat cu virusul conştiinţei metafizic –religioase, luptă care – invers decât în bolile trupeşti – se încheie cu succes doar dacă ai pierdut-o, doar dacă virusul a reuşit să-ţi schimbe ADN-ul şi să instaleze în tine pentru totdeauna conştiinţa metafizic-religioasă?!

Aşa zişii credincioşi şi aşa-zişii atei suferă de fapt de aceeaşi paralizie psihică – doar că unii sunt întorşi spre dreapta, alţii spre stânga, unii spre un perete cu icoane, alţii spre un perete fără icoane. Unii zac pe patul credinţei oarbe; ceilalţi pe patul necredinţei oarbe.

Şi asta pentru că ambele categorii au fost vaccinaţi împotriva Sfântului Duh, împotriva virusului care produce conştiinţa metafizic-religioasă. Avantajul acestui vaccin spiritual, cel prin care sunt convinşi părinţii să-şi vaccineze copiii este desigur major şi evident: copilul botezat este ferit prin acest vaccin de atingerea Celui Rău, este păzit de „lucrarea“ vicleană a Diavolului sau de primejdia ajungerii în iad, a chinurilor infernale.

Este foarte adevărat. Numai că cel ferit astfel de lupta cu Diavolul este imunizat deopotrivă şi împotriva lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu vine numai împreună, la pachet, cu Diavolul. De frica Diavolului – nu mai credem în Dumnezeu. Biserica însăşi nu mai crede în Dumnezeu de frică să nu stârnească diavolul. Cine visează, cine vrea doar Dumnezeu fără să lupte cu Diavolul este un om mort spiritual şi este un inamic al Sfântului Duh. Divinitatea omului este paralizată, anesteziată doar pentru a nu exista pericolul ieşirii la suprafaţă a diabolicului. Dar omul trebuie să se lupte – ne învaţă chiar Sfinţii Părinţi – cu propriii demoni dacă vrea să-l găsească pe Dumnezeu.

Biserica va trebui să renunţe la această practică a botezului – tocmai dacă vrea să renască credinţa în Dumnezeu, în Dumnezeul cel viu. „Creştinul botezat“ este  de cele mai multe ori – un om care nu se mai confruntă niciodată cu problemele de viaţă şi de moarte ale credinţei în Dumnezeu. El obţine cetăţenia creştină prin simplul fapt că s-a născut şi va trăi tot timpul cu gândul că altcineva decât el însuşi va mijloci relaţia sa cu Dumnezeu. El îşi deleagă „responsabilitatea“ (în sensul cel mai propriu al acestui cuvânt) unei instituţii, el este – şi va rămâne întreaga sa viaţă – doar instituţional creştin. Credinţa în Dumnezeu este, ne învaţă însuşi Mântuitorul, o luptă continuă, agon, agonie („N-am venit să aduc pacea, ci sabie.“ Matei 10:34). Biserica acţionează în acest caz ca orice altă instituţie socială – urmărind uniformizarea, masificarea indivizilor şi formalizarea celor mai subiective şi personale acte ale noastre. Cum se poate ca tocmai Biserica care propovăduieşte libertatea ca esenţă a omului, care ne învaţă că liberul-arbitru îi este atât de drag lui Dumnezeu însuşi încât acesta acceptă ca însăşi creatura sa să poată cădea doar pentru a nu i-l răpi, cum se poate deci ca însăşi Biserica să conteste atât de violent libertatea de alegere spirituală a persoanei umane, ştampilând-o, ca pe o vită, la naştere cu denumirea de creştin? Psihologic, această ştampilă spirituală acţionează la sigur: aproape nimeni, nici un creştin botezat, nu se mai gândeşte vreodată la Dumnezeu şi la problemele credinţei. Conştiinţa metafizic-religioasă a fost anihilată. Un creştin botezat nici n-ar trebui să se simtă vreodată jignit, insultat de ofensele aduse „credinţei“ sale (şi de obicei nici nu se sinchiseşte). Pentru simplul fapt că nu el a ales această credinţă, că alţii au ales pentru el, iar o credinţă nealeasă este o „credinţă“ în care nu crezi. Este simplă tradiţie, este cutumă, este fatalitate. „Libertatea“ de a-ţi schimba credinţa este în mare parte o simplă vorbă. Nu există o asemenea libertate; vorbim de libertatea de alegere, nu de respingere, nu ai cum să renegi ceea ce nu ai ales.

Sigur, sunt şi alte lucruri pe care nu le alegem: locul în care ne naştem, părinţii etc. Dar toate astea ţin realmente de facticitate, pe când credinţa religioasă ar trebui să ţină exclusiv de libertatea persoanei.

Într-adevăr, prin „taina“ botezului, Biserica şi-a asigurat triumful, a fost la vremea respectivă o genială mişcare strategică. Noul-născut se trezea că e creştin înainte să apuce să deschidă gura. Dar astăzi Biserica cunoaşte reversul acestei geniale mişcări: indiferentismul tuturor enoriaşilor ei. Dacă sunt deja botezaţi, de ce şi-ar mai bate capul cu biserica şi cu Dumnezeu? Nu şi-au câştigat prin botez – dacă nu neapărat un loc în raiul ceresc, cel puţin unul în raiul pământesc, raiul lipsei de griji, întrebări şi frământări metafizice, raiul celor care nu mai însetează şi flămânezesc după dreptate şi adevăr, după Dumnezeu?! E atât de uşor să fii de-ai lui Dumnezeu! Mult mai greu e să capeţi un job, să-ţi cumperi o maşină, să alegi soiul de muştar (nu cel al credinţei). Biserica se întreabă de unde secularizarea şi laicizarea actuale. Să o ajutăm cu un răspuns, unul dintre ele, poate unul dintre cele mai importante: taina botezului! Prin botez, prin şocul termic suferit prin scufundarea în apă a copilului i se aplică ceea ce putem numi duhotomizare, o secţionare a facultăţii sale spirituale, cea care îl pune în conexiune cu Dumnezeu, cu problematica religioasă; i se întrerupe funcţionarea „centrului lui Dumnezeu“, cum denumesc unii partea din creier activă în gândirea şi simţirea religioase.

Creştinul „botezat“ actual nu este nici în luptă, nici „liniştit“: este mort spiritual, este paralizat, este absolut indiferent.

Dar dacă asemenea explicaţii vi se par fanteziste, gândiţi-vă la una „ştiinţifică“ – mult mai pe gustul epocii actuale, căci şi Biserica a început să se închine Ştiinţei. E vorba despre o explicaţie etologică. Se ştie că omul, cel puţin în versiunea lui euro-americană, este o fiinţă concurenţială. Deformare, deviaţie sau sublimare a agresivităţii animalice – concurenţa îl pune în mişcare, constituie baza întregii sale economii şi vieţi sociale, îl stimulează, îl motivează. Concurenţa îl face să aprecieze un lucru, ea constituie temeiul tuturor ierarhiilor sale valorice. El este un cuceritor şi numai „prada de război“,  „premiul“, obiectul de cucerit îl pot pune în mişcare. Fără această stârnire a „animalului“ din el – el rămâne inert, indiferent, imobil; dacă hrana lui nu se mişcă şi nu fuge de el, dacă hrana lui nu se ascunde făcându-l să o caute şi să strige triumfător când o găseşte, el moare anorexic. Orice aspect al vieţii lui, inclusiv sau mai ales viaţa lui spirituală, este supusă aceleiaşi legi. Nu întâmplător în tradiţiile hermetice existau şi există încă procedee de iniţiere, grade, trepte de „desăvârşire“, probe, acceptări şi respingeri, elanuri şi renunţări. Viaţa spirituală s-a numit întotdeauna „luptă“, bătălie spirituală, fie ea întoarsă asupra luptătorului însuşi, fie ea întoarsă chiar asupra „animalului“ doritor, fie ea, încolăcită ca un infinit ourobors asupra propriei ei forţe motrice. Liniştea spirituală este liniştea de după o victorie şi deopotrivă liniştea dinaintea următoarei furtuni, a următoarei conflagraţii.

Creştinul „botezat“ actual nu este nici în luptă, nici „liniştit“: este mort spiritual, este paralizat, este absolut indiferent. Are grijă Biserica de el – ca mădular al ei cât este viu, ca hoit dezlegat de cele lumeşti – după ce a murit. Viaţa creştinătăţii s-a datorat luptelor pe care aceasta le-a dus – în interiorul ei, cu păgânismul, cu celelalalte biserici creştine, cu credincioşii şi cu necredincioşii, cu credinţa şi cu necredinţa sa. Acum ceva vreme creştinul, chiar botezat fiind, risca să fie excomunicat pentru părerile lui „eretice“ sau chiar ars pe rug. O putere de care biserica nu mai (poate) face uz; excomunicarea, şi dacă s-ar mai practica, n-ar mai produce astăzi nici un efect în realitatea socială, dată fiind despărţirea bisericii de puterea seculară. Ce vreau să spun este că – fără să regret vremurile în care biserica era o instituţie totalitară, intricată profund în viaţa socială – pe atunci credinţa încă însemna ceva, calitatea de membru al bisericii încă valora ceva – fiind obiectul dorinţei şi al contestării, fiind deci râvnită şi amovibilă. Efectele negative ale botezului erau, paradoxal, contra-balansate, neutralizate de această luptă interioară şi exterioară a creştinătăţii. Botezul era poate, într-adevăr, o infuzie de putere în trupul încă destul de vulnerabil al bisericii creştine.

Astăzi, însă, o asemenea „injecţie“ nu-şi mai are rostul, astăzi ea face mai mult rău decât bine, ea produce „autismul“ nostru spiritual. Astăzi biserica ar putea reîmprospăta viaţa spirituală nu printr-un adaos, ci printr-o renunţare, printru-un act de smerenie; prin renunţarea de bună-voie la taina botezului. O primă „unire“ a creştinătăţii se poate obţine tăind, cu toatele, o „taină“ mortală, renunţând la acest vaccin religios, extrem de periculos pentru spiritul omului modern, care a cauzat deja, de dovedit, o epidemie de indiferenţă.

Acest articol a apărut şi în Dilema Veche, nr. 750, 5-11 iulie 2018