Viitorul Bisericii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cu toate că anul acesta este dedicat de către Patriarhia Română satului, miza este în profunzime alta: care sunt resorturile noastre comunitare? Ce ne mai ţine împreună? Care este, dincolo de rural sau urban, viitorul Bisericii? Sigur, omeneşte vorbind.

Ei bine, depăşind ispita bucolismului, a idealizării paradigmei ţărăneşti, în ciuda minunăţiilor pe care le-a scos la lumină de-a lungul vremii şi a contribuţiilor nemijlocite la cultura mare, de circuit universal, este limpede că satul de acum reflectă cel mai bine exodul minţilor şi prăbuşirea demografică. Cu excepţia celor aflate în imediata vecinătate a centrelor urbane, satele noastre mor încet şi sigur. Evident, există mereu excepţii, dar regula instaurată în ultimele decenii ne arată adevăratul chip al unei lumi suferinde, în agonie.

Antropologii sau sociologii ne vor putea spune ce pierdem zi de zi, cumulativ: un anumit mod de raportare la timp, la tradiţia de familie şi la cea mai largă, o respiraţie în ritmul anotimpurilor, o cadenţă de gesturi şi îndeletniciri pe măsura roadelor şi a nevoilor, o naraţiune care nu se va mai transmite, frumuseţi care nu vor mai fi cultivate, bogăţii care vor fi uitate. Pe scurt, oricât ne place confortul urban, diminuarea fondului ancestral ne va face pe toţi mai săraci, mai lipsiţi de sens, mai năuci. Iarba care va creşte pe uliţele satului nu va face asfaltul oraşelor mai prietenos.

Cu toate acestea, mai putem salva ceva din înţelepciunea lumii rurale. Or, practica parohială ne dă o lecţie cultural-teologică. Nu trebuie să ne comportăm tribal pentru a înţelege cât de importantă (re)devine comunitatea. Am văzut în mai toate parohiile zdravene de la oraş: acolo unde preotul este atent la comunitate, lăsându-se după ea şi transformând-o în acelaşi timp, Biserica, generic vorbind, înfloreşte. Luând în seamă calităţile şi slăbiciunile comunităţii deopotrivă, parohul are şanse reale de a schimba, de a converti, de a convinge şi pe alţii care stau pe margini.

Am văzut acest lucru mai ales în diaspora. Când slujitorii altarului sunt cu adevărat păstori, iar nu simpli administratori, oamenii se deschid şi devin capabili de realizări nebănuite. Lecţia este valabilă nu mai puţin pentru episcopi: nu dominaţia este marca slujirii, adică nu şefia, impunerea propriei hotărâri, oricât de proastă, ci ascultarea respiraţiei comunitare, a palpitului unui organism pe cât de fragil, pe atât de promiţător. De la inimă la inimă poate fi auzită muzica inconfundabilă a comuniunii. A viitorului Bisericii lui Hristos. Iarăşi, omeneşte vorbind. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite