Virtuţile patriarhale (I)

Acum şapte ani, la final de august, se înteţeau dezbaterile şi comentariile legate de cel care urma să fie ales al şaselea patriarh al Bisericii noastre majoritare. Reiau aici propria mea contribuţie din epocă, fiind convins că nu a fost şi nu este inutilă:

Apropiata alegere de Patriarh ar trebui să pună în discuţie, dincolo de scenariile şi pronosticurile legate de o persoană sau alta, portretul ideal al celui care va continua şantierul eclezial lăsat moştenire de Părintele Teoctist. Din păcate, dezbaterea despre virtuţile patriarhale absolut necesare la această oră a istoriei noastre bisericeşti şi sociale a fost polarizată inutil de vehicularea schemei potrivit căreia lupta se duce, de fapt, între „tradiţionalişti“ şi „reformişti“. Or, situaţia corpului eclesial este mult mai complexă decât simpla împărţire în funcţie de presupuse afecte ideologice.

Înainte de toate, să facem o precizare: miza patriarhală nu este atât de mare pe cât sugerează mass-media. Din simplul motiv ecleziologic, adică ţinând de structura Bisericii, că rolul unui Patriarh nu este în Ortodoxie similar celui al Papei în Catolicism. De persoana preşedintelui Sinodului unei Biserici locale nu depind atâtea lucruri ca de persoana unui şef direct al unei Biserici organizate piramidal. Episcopul Romei are o putere ordinară, supremă, deplină, imediată şi universală, pe care o poate exercita de o manieră liberă, fără obligaţia de a se consulta cu nimeni.

Sinodalitatea constitutivă Bisericii de Răsărit face imposibilă o astfel de acumulare a responsabilităţii diriguitoare în mâinile unuia singur. Fidelă traducerii în viaţa bisericească a logicii trinitare, Ortodoxia nu separă pe unul de multiplu, pe capul corpului episcopal de ceilalţi episcopi, aşa cum aceştia din urmă nu pot acţiona decât în armonie cu cel dintâi dintre ei care este în acelaşi timp şi egalul lor, primus inter pares. Din această aşezare teologică în pagină decurge şi prima virtute patriarhală: capacitatea de a păstra echilibrul între propria voinţă şi cea a membrilor Sinodului.

Autoritatea Patriarhului rezidă nu atât în tenacitatea acestuia de a-şi impune cu orice preţ punctul de vedere, ci în aceea de a sintetiza opiniile diferite, chiar divergente, ale celorlalţi. Altfel spus, proba fundamentală prin care trebuie să treacă Preşedintele Sinodului este tocmai rezistenţa la tentaţia de a gândi şi acţiona papal. Adică să nu confunde autoritatea (dată de plenitudinea Bisericii) cu autoritarismul (provenit din dorinţa individuală) şi să nu uite că Biserica este un organism al comuniunii, în ciuda tuturor tentativelor de sectarizare şi izolare autarhică.

Evident, păstrarea unităţii şi exprimarea acesteia reprezintă un dificil exerciţiu duhovnicesc, de stăpânire de sine, al răbdării, al smereniei şi ascultării de vocea Bisericii, care se face auzită prin cler, dar în egală măsură şi prin popor sau laicat. Pentru a ajunge să exprime gândul Bisericii, un Patriarh trebuie să încurajeze o autentică şi constantă cultură a dialogului. Cu cei din „sistem”, dar şi cu cei din afară. Practic, de capacitatea comunicaţională depinde totul. Iar aici nu este vorba despre tehnicile comunicaţionale, exterioare, ci de ethosul practic. (va urma)