Vise şi cuvinte de iarnă

Rădăcinile sărbătorilor de iarnă, în special ale Crăciunului, se duc în timpuri precreştine şi se leagă de venirea anotimpului rece şi de solstiţiul de iarnă, ca barieră, dincolo de care ziua începe să crească. Tocmai de aceea, este o sărbătoare a Soarelui, unele religii legând-o de câte un zeu victorios, aşa cum este de pildă Mithra, serbat la 25 decembrie.

Etimologia Crăciunului are context ritualic şi tocmai de aceea şi sensurile se risipesc. Nici nu mă gândesc să pomenesc aici teoria lui Papahagi, care vine cu preoţi păgâni, care anunţau la începutul lunii sărbătorile, prilej de întâlnire - numită ca şi sărbătorile anunţate calatio, cuvânt neatestat, daco-roman zice el. Mi se pare aiurea.

Mai degrabă aş merge pe ideea că începutul iernii a însemnat întotdeauna un eveniment pentru europeni, aflat în deplină relaţie cu vegetaţia, cu moartea generală a naturii. Copacul falnic moare, îi cad frunzele, dar moartea lui nu e definitivă, cum nimic nu este în lume. Prin urmare, copacul este tăiat şi adus în casă, e pus pe foc, iarna a venit şi în fine este aprinsă buturuga cea mare.

Faptul că există cuvinte similare pentru Crăciun în limbile slave nu spune mare lucru, ci mai curând ar trebui să privim spre familia largă, creată pe terenul limbii române, fără să neglijăm existenţa cuvântului cracă-crăci, ori faptul că în limba populară crăciun înseamnă şi ciomag. Mereu e important să-aruncăm un ochi spre albaneză, care are de asemenea o formă înrudită. Toate aceste detalii duc spre un timp imprecis, cum zice Pârvan. Şi pentru c-am pomenit de el, voi invoca aici şi existenţa străveche a unui cult dedicat unei zeităţi feminine, serbat tot la solstiţiul de iarnă, nu pentru c-ar avea directă legătură cu Crăciunul ci pentru a întări ideea că nu se poate vorbi despre o singură sărbătoare şi în niciun caz despre sensurile creştine pe care Crăciunul le-a căpătat mult mai târziu. El este însă în legătură cu aprinderea focului, cu începutul gerului şi cu urăile colindătorilor.

Serbările iernii sunt însoţite de jocuri şi de colinde, cuvânt şi el cu multe discuţii, pe care cred că trebuie să-l punem alături de horă şi a hori, ca descins din latina extinsă, desigur cu rădăcină în greacă, reminiscenţă a acelor chorus care denumeau trupele de artişti populari, dansatori şi cântăreţi totodată, implicaţi în ritualurile calendarului agrar, de unde şi vechea formă corind pentru colind.

În acest context, nu putem vorbi despre un personaj mitologic, întruchipare a Crăciunului, dar putem să ne referim la numeroşii zini, la duhurile bune sau rele, care aduc faptele magice ale iernii.

De Crăciun şi de Anul Nou apar necunoscuţi plini de mistere, se produc miracole, aşa cum s-a întâmplat odată, pe vremea Maricăi Alba. Vă mai aduceţi aminte de ea? Personaj din Manuscrisul fanariot - o femeie nemaipomenit de frumoasă, măritată cu un bijutier şi răpită de un dichiu. Dar asta povestesc în roman. Ceea ce n-am spus acolo este întâmplarea din Ajunul Crăciunului, timp mai important decât sărbătoarea în sine, fiind al aşteptării, al zânelor, al pregătirii.

În noaptea de Ajun oamenii au reverii şi previziuni, sunt vizitaţi de duhuri, de vrăjitori.

Marica Alba a avut un vis capital.

Pe când pocnea focul în sobe, iar pe mese se adunaseră coşurile cu nuci şi cu mere, pe când toată casa bijutierului aştepta Crăciunul şi misterele lui, Marica Alba s-a dus la culcare. Iar în noaptea de iarnă, când zăpada ajunsese la geamuri, în visele ei a intrat o voce de pe lumea cealaltă. Du-te, i-a spus vocea, şi strigă-l pe nume pe Marinache!

Evident, Marica Alba nu auzise de el, dar în vis totul părea aproape real, îi apăreau strada, casa, vedea bine poarta şi chiar teiul din curte. Nu avea multe de făcut, a continuat vocea s-o dăscălească, ci doar să-l strige pe om de câteva ori şi apoi putea să-şi vadă de viaţa ei.

A doua zi s-a trezit tulburată, cu amintirea atât de vie a visului, căci mai ales cele din noaptea Ajunului sunt vise de neuitat. Iar acesta sunase ca o poruncă.

Marica Alba a despachetat cadourile - evident bijutierul avusese grijă să-i facă un inel cum nu avea nimeni-, iar sub crengile bradului o aşteptau coşuleţe vopsite, cutioare şi pungi de mătase. Au venit musafirii şi au plecat. Dar Marica Alba nu se putea gândi la nimic, în afară de vis. Pe măsură ce trecea timpul părea mai adevărat, mai acut.

Aşa că în acea noapte a Crăciunului, când toată lumea dormea, Marica a pornit prin zăpezi. Era o noapte cu lună, iar din loc în loc respirau zânele, printre crengile albe, peste acoperişurile ninse şi îngheţate.

Casa acelui Marinache din vis era pe la Piaţa Naţiunilor de azi, pe malul Dâmboviţei, lângă o moară. Marinache, a strigat Marica, iar silabele au fost înghiţite de noapte. Ştia că trebuie să strige de câteva ori şi-a şi făcut-o cu multă convingere. Iar când s-a aprins o lumină şi-a dat seama că misiunea ei se sfârşise şi-a luat-o la fugă spre casă.

În acea noapte a dormit fără grijă.

Dar, cum se întâmplă, după aceea, în zilele următoare au venit întrebările. Voia să ştie mai multe, să afle cine era acel Marinache.

Mai întâi a întrebat slugile. Apoi a trimis pe cineva după informaţii detaliate. Dar Marinache, bărbatul pe care-l strigase îndemnată de duhuri, dispăruse de-acasă.

Era un morar, v-aduceţi aminte, despre el povestesc în roman, omul care aude o voce într-o noapte şi ia drumul spre Bozărie.

Dar ceea ce n-am spus în Manuscrisul fanariot se leagă de viaţa Maricăi. Pentru ea, informaţiile despre morar au devenit cu timpul apăsătoare. Omul dispăruse cu totul, fără să rămână după el vreun indiciu. Era plecat, dizolvat în respiraţia îngheţată a acelui Crăciun, când mereu se întâmplă lucruri misterioase, încât era sigură că zânele sau alte duhuri obscure îl răpiseră pe bietul morar.

Dar, dacă ea căpătase puterea de a face ca oamenii să dispară?!

Gândul a devenit persistent, iar Marica Alba a început să-şi experimenteze ideile. Mai întâi a strigat la întâmplare un om, apoi a încercat noaptea, cum fusese în cazul morarului. Şi-a modulat vocea, a făcut vocalize, iar în scurt timp totul s-a transformat în obsesie.

La miez de noapte, colinda Bucureştiul în căutare de victime.

Bijutierul privea situaţia cu multă compasiune. Iniţial a angajat un arnăut s-o supravegheze de la distanţă, apoi a chemat doctorul. Dar când lucrurile s-au degradat, a dus-o la Mânăstirea Viforâta, să se purifice de păcate şi de fantasme.

Şi-n timp ce ea continua să strige nume de bărbaţi, cu nasul lipit de ferestre, morarul rătăcea nebuneşte prin Bozărie. Şi totul din cauza unui vis, pe care focul de Crăciun îl dilatase şi-l transformase în obsesie.

Ca să nu rămâneţi aşa, cu povestea asta pe cap, trebuie să vă spun că visele din noapte Anului Nou şi din următoarele cinci-şase nopţi - sunt benefice. Timpul păgân al zânelor şi-al zinilor răi e de mult dus, se deschid porţile Cerului, iar în primele zile ale anului, ştiţi că se lasă un ger care omoară totul, de la căpcăunii plutitori printre nori, la micro-entităţile ascunse în duşumele. Iar în aceste zile de groază, în care crapă şi pietrele, Marica Alba a avut al doilea vis, al vindecării.

N-o să vi-l povestesc, pentru că la finele lunii va ieşi a treia ediţie a Manuscrisului, iar prin Bucureşti va fi plin de file care plutesc. Am să vă spun doar atât: în cea de-a cincea noapte a noului an veţi avea un vis capital, iar dimineaţa, în timp ce veţi sorbi din cafea, gândiţi-vă la Marica Alba măcar un pic şi poate la mine, pentru că toate visele lumii se leagă.