Multe, extrem de multe aceste necunoscute atunci când vine vorba nu doar despre Revoluţia Română, pe mai departe pentru noi, românii, „o enigmă şi un miracol”, ci despre ceea ce s-a întâmplat în întreaga Europă de Est în anul în care a căzut comunismul.

Spun că montarea de la Teatrul Mic nu este un spectacol despre istorie din două motive. Mai întâi că istoria anului despre care vorbeşte este încă, pe mai departe, nu tocmai clară. Iar o seamă dintre aceste neclarităţi se insinuează în text.  În al doilea rând fiindcă nici autorul Peca Ştefan, nici regizoarea Ana Mărgineanu nu ambiţionează scrierea sau aducerea pe scenă a acelei părţi de istorie deja cunoscută a anului cu pricina. Montarea pune cap la cap, cu ajutorul actorilor, fireşte, care, cel puţin prima sa parte, au statut de personaj afirmat ca atare, trei mărturii subiective despre anul 1989. Cărora le asociază, în „serile bune”, atunci când spectacolul e cu adevărat interactiv, având parte de spectatori gata să intre în joc, mărturiile acestora. Când totul pare a se termina, când te aştepţi să cadă cortina şi să aplauzi, intervine surpriza unui adagio. Un adagio-şoc. Cel în care ne este administrat tuturor celor aflaţi în sală  duşul rece de care se pare că nu avem şansa de a scăpa prea curând. Acela în care e vorba despre falşii revoluţionari. Adagio-ul şi revoltător, şi răscolitor al falşilor eroi, al mistificatorilor, al uzurpatorilor şi profitorilor, al celor care pe nedrept au primit ba certificate de luptători cu merite deosebite, ba de participanţi cu rol determinant. Duş rece şi etern scandal care a cunoscut un nou episod în puţinele luni trecute de la premiera montării ce face obiectul acestor însemnări.

Spectacol despre memorie fiind, dorind să stimuleze şi amintirea, şi rememorarea,  Anul dispărut 1989 mi-a stârnit şi mie, în chiar minutele în care îl urmăream, ceea ce de la Marcel Proust, de fapt de la exegezele despre scrierile sale încoace, numim memoria involuntară. Mi-am adus aminte de un editorial intitulat O zi din viaţa lui Constantin Avram. Ultimul editorial scris şi vorbit de Emil Hurezeanu, în calitate de angajat şi de director al Departamentului românesc al Europei Libere.

Cine a fost, cine este Constantin Avram? Până în decembrie 1989, a fost o persoană oarecare. La Revoluţie, era un bărbat cu puţin trecut de 30 de ani. Nu i s-a ştiut, nu i s-a aflat niciodată profesia. Putea fi actor, medic, inginer, profesor, muncitor, asemenea personajelor din piesa lui Peca Ştefan şi din spectacolul Anei Mărgineanu. Cineva care, actor fiind, a trebuit să repete în cine ştie ce piesă proastă, scrisă de cine ştie ce securist cu veleităţi de dramaturg, aşa cum a fost piesa la care se face referire în prima secvenţă a spectacolului. Cineva care, inginer, sportiv, profesor ori tovarăş cu munci de răspundere fiind, a luat parte la şedinţe cu părinţii penibile, precum cea despre care se face vorbire în a doua secvenţă a spectacolului. Cineva care, om oarecare fiind, a nutrit dorinţa secretă de a pleca din ţară spre a trăi liber şi a-şi creşte liber copiii, ori, dimpotrivă, a mimat normalitatea, s-a acomodat cu minciuna. Aşa cum e cazul personajelor din a treia secvenţă a montării. Cineva care, după Decembrie 1989, a dobândit certificat de revoluţionar „pe bune”. Aceasta fiindcă în zilele Revoluţiei a ieşit din casă, a manifestat pe străzi, a strigat „Jos Ceauşescu!”, a apărat Televiziunea, a crezut în povestea teroriştilor. Un jurnalist, un fotoreporter de la o mare publicaţie occidentală- Newseek, dacă îmi aduc bine aminte- l-a fotografiat, iar conducerea revistei a decis să îi pună fotografia pe coperta întâi. I s-a aflat şi numele. După care, Constantin Avram a reintrat în anonimat.

Cinci ani mai târziu, atunci când Emil Hurezeanu scria şi rostea editorialul al cărui titlu l-am amintit mai sus, nimeni nu mai ştia nimic despre Constantin Avram. Poate că era pe mai departe actor, profesor, inginer, muncitor, undeva în România. Poate că părăsise ţara în care s-a născut în căutarea unei vieţi mai bune. Puteam doar să ne imaginăm, aşa cum o făcea şi Emil Hurezeanu, că era dezamăgit şi că nu ştia mai nimic în plus despre evenimentele la care a fost parte, aşa cum nu ştiu nici personajele spectacolului despre care scriu.

Spectacolul de la Teatrul Mic rememorează anul 1989. La noi şi în lume. Remarcă defazajul românesc. Subliniază absenţa oricărei speranţe. Ne reaminteşte tuturor împăcarea cu ceea ce pare a fi fatalitatea comunistă. Care în alte părţi ale Europei răsăritene dădea semne că e pe cale să dispară. În schimb, la noi, în România, sunt pe mai departe aniversări, omagii, plenare, achitări ale datoriei externe, strângeri ale şurubului, planuri, angajamente, simulări ale adeziunii, bancuri, mici revolte, proteste individuale, trădări, realegerea lui Ceauşescu la al XIV lea Congres. Povestea aceasta generală e întreruptă, din când în când, pentru cele trei secvenţe cu caracter exemplificator evocate mai sus. Prima ceva mai neclară, mai năclăită, celelalte mult, infinit mai percutante. Mai scăldate într-un benefic şi răscolitor efect de real. Excelent interpretate de toţi actorii din distribuţie. Oameni, persoane care au propria lor experienţă, propriile lor amintiri, mai puternice sau mai şterse, despre 1989-anul dispărut. E vorba despre Gheorghe Visu, Mihaela Rădescu, Maria Ploae, Ilinca Manolache, Viorel Cojanu, Virgil Aioanei, Isabela Neamţu. Fiinţe asemenea nouă care au trăit frigul, foamea, frica. În apartamente de bloc fără personalitate, mobilate uniform, cu ziduri subţiri, prielnice supravegherii. Cu o bibliotecă Primăvara în sufragerie.

Şi cu o bibliotecă de amintiri din care se naşte, cum spuneam, spectacolul însuşi.

Teatrul Mic din Bucureşti-  ANUL DISPĂRUT 1989 de Peca Ştefan; Regia: Ana Mărgineanu; Scenografia: Anda Pop; Coregrafia: Andreea Duţă; Video design: Cinty Ionescu; Cu: Gheorghe Visu, Mihaela Rădescu, Maria Ploae, Virgil Aioanei, Ilinca Manolache, Viorel Cojanu, Isabela Neamţu; Data reprezentaţiei: 19 martie 2016