Bogdán Zsolt: "În artă trebuie să munceşti enorm şi să fii nemilos cu tine şi, câteodată, cu cei din jur"

Bogdán Zsolt, în "Victor sau copiii la putere"

La cea de a 22-a ediţie  Galei Premiilor UNITER, actorul Bogdán Zsolt este nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol secundar, pentru rolul  Charles Paumelle din spectacolul "Victor sau copiii la putere" de Roger Vitrac, regia: Silviu Purcărete.

Mirela Sandu: De-a lungul timpului v-am urmărit interpretând roluri foarte diferite, de la Zanetto/Tonino din Doi gemeni veneţieni de Carlo Goldoni până la Charles Paumelle din Victor sau copiii la putere de Roger Vitrac. Ce a însemnat pentru dumneavoastră întâlnirea cu aceste roluri?

Bogdán Zsolt: Cu fiecare rol încerc să caut lucruri noi în mine şi să îmi găsesc poziţia verticală. Sunt fericit atunci când mă regăsesc într-un personaj şi mă pot dărui lui mai mult decât aş fi crezut că este posibil. Niciodată nu mi-am dorit să joc un rol anume, ele mi-au ieşit în cale. Mă bucur atunci când un regizor ţine la mine şi are încredere în ceea ce pot să fac, dar dacă acest lucru nu se întâmplă nu am nicio remuşcare.

M.S.: Aveţi un rol la care ţineţi mai mult?

B.Z.: Nu pot spune că iubesc un rol mai mult decât pe celelalte. De toate m-am ataşat la fel de mult, fiecare dintre ele reprezintă o parte din mine.

M.S: Sunt actori care se pregătesc mult înainte de fiecare spectacol, merg cu multe ore înainte la teatru, în ziua spectacolului se gândesc numai la rol. În ce constă pregătirea dumneavoastră?

B.Z.: În ziua spectacolului, când deschid ochii mă gândesc la ce am de facut pentru acel rol, care sunt problemele şi unde aş vrea să ajung. Îmi ridic ştacheta cât mai sus.

Dacă la premieră am realizat un lucru, atunci la următoarele spectacole încerc să fiu cât mai degajat, mai spontan. Cu fiecare nou spectacol adaug o nuanţă nouă, un gest. Abia după aceea urmează spălatul dinţilor, băutul cafelei, copiii, viaţa de zi cu zi.

Sigur, sunt şi zile când nu îmi reuşeşte tot acest proces. Atunci când sunt probleme în familie sau cu copiii. Dar când am roluri mari asta încerc să fac.

M.S: După terminarea spectacolului reuşiţi să vă rupeţi complet?

B.Z.: Nu. Cam trei-patru ore continui să mă gândesc la cum a decurs spectacolul. După fiecare spectacol se produce o golire atât de mare, încât nu mă pot linişti imediat şi nu pot să adorm.

M.S: Rolurile interpretate de dumneavoastră sunt foarte complexe, cizelate. Cum lucraţi la un rol?

B.Z: Nu ştiu. Nu cred că se poate vorbi de un moment în care se formează personajul. Sunt mai multe momente. De fapt, cred că este vorba de întâlnirea dintre regizor şi actor, dintre rol şi actor, dintre colegi, dintre public şi spectacol. De cele mai multe ori aceste întâlniri se produc într-un moment prielnic. Din păcate, câteodată acestea se întâmplă parţial sau deloc. Atunci procesul de creaţie evoluează dacă între cei care s-au adunat există un dialog. 

M.S.: Dar dacă dialogul nu se produce?

B.Z.: Atunci va ieşi un haos total sau un spectacol călduţ. La fiecare spectacol pot exista probleme sau controverse. Dar toate acestea merg către facerea unui spectacol, către definirea lui. Ideal este să te deschizi noilor încercări şi să încerci să faci totul perfect din punct de vedere tehnic.

M.S.: Aţi lucrat mult cu regretatul Vlad Mugur, care v-a distribuit în roluri importante...

B.Z.: Nu ştiu dacă am construit acele roluri, eram foarte „crud” pe atunci. Pentru mine a fost o mare şansă întâlnirea cu Vlad Mugur, dar eram aşa de tânăr...  Nici nu ştiu dacă am făcut bine ceea ce am făcut. De curând am revăzut Livada de vişini, spectacolul mi se pare o poezie, dar cred că abia acum aş putea să joc ce mi-a cerut el. Tot ceea ce am devenit îi datorez lui Vlad Mugur. El m-a pornit pe acest drum şi m-a învăţat să gândesc altfel teatrul. Foarte mult timp după ce a plecat de lângă noi şi ne-a lăsat, într-un fel, singuri am continuat să-i cer părerea. Ma întrebam cum ar gândi el o anumită situaţie, cum ar construi un anumit personaj. După ce el s-a dus, am lucrat cu tot felul de regizori, unii dintre ei mai puţin cunoscuţi. Am căutat în ceilalţi ce mi-a spus el despre teatru şi eu, ca un naiv, l-am crezut. M-am îndrăgostit de felul lui de a face teatru. Am tot căutat modul lui de a gândi teatrul şi m-am simţit foar trist şi singur în această lume. Foarte mult timp nu m-am putut adapta. Eram ca un copil naiv care se trezeşte din vis şi nu crede că mama lui nu a fost acolo de-adevăratelea. Aveam tot timpul această întrebare în priviri: „Nu toţi vedem la fel teatrul? Nu toţi ştim că nu trebuie să jucăm gros, că trebuie să ţinem cont de măsură. Voi nu aţi visat acelaşi vis?” Şi apoi m-am trezit. „Visul vostru este altfel. Unde sunteţi voi de fapt?”

M.S.: Cum era Vlad Mugur cu actorii?

B.Z.: Era nemilos, când trebuia. Ca toţi marii regizori dăruiţi în totalitate teatrului, Vlad Mugur nu avea iubire mai mare decât teatrul, actorii şi obiectele cu care lucra. La fel sunt toţi aceşti imenşi regizori cu care am lucrat: Andrei Şerban, Gábor Tompa, Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu. Eu cred că în artă, în general, trebuie să munceşti enorm şi să fii nemilos cu tine şi, câteodată, cu cei din jur. Nu cred în regizorul care te ia cu binişorul. 

M.S.: Sunt actori care nu pot lucra cu biciul.

B.Z.: Noi actorii suntem înclinaţi spre confort, toţi avem tendinţa de a ne căuta, prin manierisme, confortul. Aşa avem senzaţia că nu putem da greş. Cel mai important lucru este să ştii să o iei de la început. Dar oare unde este acel început care îţi strânge stomacul sau care îţi pune un nod în gât? Singuri nu cred că suntem capabili să îl găsim, de aceea avem nevoie de cineva care să privească din afară. Respect foarte mult regizorul la care văd în ochi sclipirea. Îl vezi cum se pune în situaţie şi cum ar putea să „moară” făcând lucrul respectiv. Toţi regizorii mari aşa sunt.

M.S.: Aţi terminat facultatea la Târgul Mureş şi apoi v-aţi angajat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Cum s-a întâmplat aces lucru?

B.Z.: Gábor Tompa m-a văzut la şcoală şi m-a rugat să vin. Îi mulţumesc foarte mult pentru asta. Nu ştiu unde altundeva aş fi putut să plec. Oriunde m-aş fi dus nu aş fi avut şansa de a lucra atât şi de a deveni ceea ce sunt. Este cel mai bun loc unde am putut să cresc, să joc atâtea roluri. Nu am ajuns imediat unde sunt acum. Aici a fost întodeauna o trupă foarte bună. Am început prin a fi în spate apoi, uşor, uşor am început să joc roluri mai mari. Am avut şansa de a juca foarte mult, şansă pe care nu au avut-o mulţi actori.

M.S.: Interpretaţi multe roluri într-o stagiune...

B.Z.: Da, acum joc în Unchiul Vania de A.P.Cehov; Hedda Gabler de Henrik Ibsen; L-am servit pe regele Angliei de Bohumil Hrabal; Leonida Gem Session, adaptare după Caragiale; Născut pentru niciodată de András Visky; Aniversarea de Thomas Vinterberg, Mogens Rukov şi Bo Hr. Hansen, Victor sau copiii la putere de Roger Vitrac şi Leda de Miroslav Krleža. Actorii se plâng şi când joacă mult şi când joacă puţin...

M.S.: Când joacă mult de ce se plâng?

B.Z.: Se plâng că nu mai au de unde să mai dea, că nu mai au timp să citească o carte, să pună mâna pe un instrument, să se ocupe de familie, să vadă un zâmbet pe faţa copilului, să meargă la pescuit sau la un meci de fotbal cu băiatul. Nu este frumos ce spun, dar câteodată munca la aceste roluri se duce pe apa sâmbetei. Te dăruieşti şase săptămâni, ai încredere în regizor şi la final vine cineva şi spune că totul este o prostie. Atunci stai să te întrebi la ce bun acest efort? Ce câştigi şi ce pierzi? Ce sens are se fii actor, sa vii zi de zi la teatru, să te preocupe textul altcuiva şi să iasă scântei între tine şi un coleg pentru o virgulă sau un punct?

M.S.: Atunci la ce bun tot acest efort?

B.Z.: Când respiri sau bei apă nu te întrebi dacă merită. Dacă nu ai face aceste lucruri, ai muri. Actorii îşi iau apa şi aerul de pe scenă. Dacă nu sunt acolo se deshidratează. Mă gândeam la un moment dat ce s-ar întâmpla dacă m-aş lăsa de respiratul teatrului. Aş putea să mai trăiesc? Probabil că nu aş muri, dar nu aş mai fi eu; aş căuta teatrul în tot ceea ce mă înconjoară.

M.S.: Ce vă ajută să vă încărcaţi?

B.Z.: Copiii. Mă încarc şi atunci când ies pe stradă şi, din norii gândirii personajelor mele, văd sărăcia şi mizeria cu care se confruntă oamenii. Viaţa nu depinde de, dar aşa ea devine mai colorată. E frumos să te dărui. Dar nu cred în sloganul că totul este pentru public.

M.S: Atunci pentru ce?

B.Z.: Pentru artă, pentru mine. Sigur că fără public teatrul nu ar mai avea sens. Iar dacă acesta nu ar exista, eu nu aş mai trăi iar publicul ar fi puţin mai sărac. Spun lucrul acesta păgân aproape în şoaptă...

Interviu apărut în revista Teatrul azi