În căutarea jumătăţii

adevarul

Publicat: 04.05.2012 20:01

Ultima actualizare: 08.08.2022 22:16

Unul dintre cele mai importante evenimente petrecute pe o scenă din România în ultimii ani a fost prezenţa spectacolului „Sonetele lui Shakespeare“ în regia lui Robert Wilson la Festivalul Internaţional „W. Shakespeare“ de la Craiova.

Montarea „Sonetele lui Shakespeare" a uneia dintre cele mai faimoase trupe ale lumii, Berliner Ensemble, de la Berlin, a deschis ediţia din acest an a Festivalului Internaţional „W. Shakespeare" de la Craiova.

Berliner Ensemble, teatrul înfiinţat de Bertolt Brecht, creator al unui stil ce se bazează pe celebrul „efect de distanţare", propune şi în acest spectacol semnat de Robert Wilson şi Rufus Wainwright un tip de trăire diferit de cel promovat de teatrul de tip stanislavskian, mult mai familiar publicului românesc.

La 400 de ani de la apariţia Sonetelor, Robert Wilson îşi propune să aducă pe scenă 25 din cele 154 de Sonete, transformând astfel în material dramatic singura operă shakespeariană care nu a fost destinată scenei.

Scenariul se bazează pe o structură care combină informaţii din piesele dramaturgului cu realităţi ale epocii lui, inserând fragmente dintr-o biografie imaginară şi aşezând nu „în oglindă" lumea contemporană, ci, mai degrabă, folosind-o ca pe o supapă de a evada din „poveste".

La limita dintre ironie acidă şi duioşie autoironică, „superstarul" de secol 20 jonglează subtil cu planurile şi deschide şi închide uşa dintre lumi, nelăsând nicio clipă spectatorul să alunece dincolo. Laitmotivul este aceeaşi sintagmă rostită emfatic, „400 de ani în Sonete...", cu efect de scurtcircuit.

„Povestea" trece în plan secundar, iar imaginea şi decupajele luminilor funcţionează perfect. Folosind elemente cu valoare de simbol, Robert Wilson construieşte personaje-simbol, de la regina Elisabeta, la bufon şi până la Shakespeare în persoană, reuşind să surprindă acele trăsături care de-a lungul secolelor au devenit un fel de imagini prototip.

„Dacă mor, cui las iubirea mea?"

Imagini de o stranietate completată de muzica live a lui Rufus Wainwright, personaje femei jucate de bărbaţi şi personaje bărbaţi jucate de femei, o încercare de a construi un tip uman cu trăsături androgine, atât de potrivit cu jocul de măşti şi (non)identităţi sexuale din Sonetele lui Shakespeare, în care celebra Doamnă Brună schimbă masca în permanenţă cu un tânăr cu chip de Adonis, realitatea lumii elisabetane ca o trăsătură de condei sunt doar câteva dintre coordonatele lumii construite de Robert Wilson pe scenă.

Dezvoltând spectacolul pe două dintre sonete, 66 şi 20, ca pe doi poli între care ţese o pânză de senzaţii şi gânduri, Robert Wilson pendulează în permanenţă între dualitatea bărbat-femeie, creând un discurs despre dragoste în forma ei pură, căutând să restabilească acea legătură perfectă din interiorul fiinţei androgine: căutarea jumătăţii.

Imaginile, luminile, o fereastră care se deschide într-un hău întunecat şi la ea apare chipul lui Shakespeare, un copac care creşte, un tron pe care stă Regina, un şarpe care se iţeşte de după un copac, o altă fereastră care se deschide, nimic nu se poate povesti.

Ceea ce rămâne însă este interogaţia cu valoare de răspuns pe care se bazează întregul spectacol şi care este conţinută în finalul Sonetului 66: „Sătul de toate, toate le-aş lăsa,/ Dar dacă mor, cui las iubirea mea?"