Teatru

articolul anterior

Întâlniri de neuitat la FITS 2022

0
26 Jun 2022 14:37:40
Doina Papp
Claus Peymann
Claus Peymann

Întâlnirea cu Claus Peymann, Ioan Holender, Emil Hurezeanu şi George Banu ca moderator al dialogului va rămâne unul din momentele de mare impact al acestei ediţii a Festivalului International de Teatru de la Sibiu.

După surpriza spectacolului cu drone de la deschidere şi invitaţia la a celebra Frumuseţea, cuvânt cheie, declarat  motto al evenimentelor de la Sibiu; invitaţie care a debutat cu atât de tandra figură a lui Pippo Delbono şi teatrul său dedicat marginalizaţilor, după, după, după... a venit momentul adevărului.

Întâlnirea mai sus pomenită, aferentă spectacolului Regele moare al Teatrului din Joseftstadt, Austria, în regia celebrului Claus Peymann ni l-a adus la Sibiu pe însuşi artistul controversat al anilor 70, acum în vârstă de 85 de ani, vârstă pe care şi-a declarat-o cu candoare. Candoare?!, un cuvânt ce –ar părea nepotrivit pentru spadasinul de odinioară, care s-a prezentat însă, acum, de la început, plin de emoţie în faţa audientei din sala Filarmonicii din Sibiu ascultându-l pe Constantin Chiriac cu poezia aleasă să prefaţeze evenimentul.

Curios a părut să fie şi George Banu cu privire la geneza acestui spectacol dintr-un mic teatru austriac, unde octogenarul Peymann a găsit interes pentru acest titlu şi pentru teatrul lui Eugen Ionescu pe care-l apreciază, finalmente, la cote extreme. Vinovat de descoperire: Emil Hurezeanu în calitate de ambasador al României la Viena, care a făcut expunerea de motive cu binecunoscuta-i deschidere intelectuală, între care şi descoperirea legată de o actriţă cu care Peymann a lucrat, prezentă pe scenele româneşti în interbelic, Marianne Hope (aviz amatorilor!)

Confesiunea lungă şi neaşteptat de sinceră a marelui regizor german rămâne însă cea mai impotantă pisă a dosarului, de o însemnătate istorică. Pentru că, integrată epocii actuale, epocilor traversate de Peymann în lunga sa carieră din Germania, la teatrele din Stuttgard (1974-79) Bochum, Berliner Ensemble, şi în fine Burgtheater-ul din Viena, biografia sa de artist cu conştiinţă civică vorbeşte despre un trecut tumultuos, plin de contradicţii şi dileme. Acel trecut în care după cum sublinia şi Emil Hurezeanu, Vestul incrimina Estul comunist, iar Estul privea cu speranţă şi invidie spre binefacerile democraţiei capitaliste. Cum între timp ideologiile s-au făcut …varză (situaţia merită acest termen neacademic) nici cauza pentru care Peymann care a militat în teatrul său de voită dezbatere politico –socială pentru un anumit ideal, nu mai are relevanţă. Pentru el, dar nu numai. Iar crizele, inclusiv teatrale, la care s-a referit şi George Banu vorbind despre cariera de regizor a acestuia, dar şi Peymann însuşi, s-au dizolvat într-un sentiment acut al absurdului pe care-l trăieşte azi artistul (Am devenit un fanatic al absurdului). El, promotor cândva, în celebrul spectacol cu Heldenplatz (Piaţa eroilor) de Thomas Bernhard, al luptei contra nazismului, precum şi a altor teme politico-sociale tratate în piese de Brecht, Handke, Elfride Jelinek, urmând schimbătorul de viteză al teatrului contemporan se declară acum admiratorul necondiţionat al teatrului absurdului, şi mai ales al piesei Regele moare. Cu toată nota de carnavalesc apreciată de criticul George Banu, Peymann insistă asupra tragismului acestei revelaţii, cu ochii spre războiul din Europa contemporană, şi teama provocată de cursa înarmărilor din Germania natală, odinioară condamnată la un silenzio stampa acceptat cu stoicismTristeţea unei asemenea convertiri a artisului octogenar, obligat să-şi revizuiască propria biografie şi să deplângă iluziile pierdute cândva în atâtea bătălii astăzi divedite sterile, care l-au transformat adeseori într-un personaj controversat despre care dau seamă biografii, e de o tragică realitate.

Reflectând asupra morţii, care e în aceste vremuri din ce în ce mai prezentă în viaţa noastră, a tuturor, Regele care învaţă să moară din piesa lui Ionescu şi Claus Peymann, regizorul care-i dă viaţă pe scenă, primesc însemnele unei lucidităţi amare, ale unei conştiinţe tragice privind lipsa de sens, absurdul vieţii cu singura ei certitudine: moartea.

Putem accepta această concluzie? Unii ca Thomas Bernhard, prietenul regizorului au transformat-o în cinism alţii ca Ioan Holender magicianul succeselor Operei din Viena în persiflare şi autoironie, alţii într-un jemanfişism epicureic.

Iar deviza despre frumuseţe, pe care vrea să o celebreze Festivalul de la Sibiu pare, în acest context, un îndemn de a face din teatru locul în care oamenii se întâlnesc pentru a-şi învinge singurătatea şi spaimele. Cel puţin teoretic. Fiindcă dacă ar fi să credem... strada, viaţa bate filmul, cum imi zicea mie un taximetrist şugubăţ mai deunăzi, tot la Sibiu.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările