Şi cu eleganţă, şi fără perdea

Cer îngăduinţa de a începe însemnările mele despre spectacolul cu piesa „Legături primejdioase’’ de Christopher Hampton, producţie a Teatrului Mic din Bucureşti, selecţionat în cea de-a XXIX a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru, cu câteva detalii de istorie. Literară şi culturală deopotrivă. Dar şi cu o mărturisire ceva mai personală.

În data de 23 mai 1782, adică într-o vreme în care Revoluţia franceză nu era încă de actualitate şi nimeni nu se gândea atunci că Bastilia va cădea şi se va ajunge mai apoi la etapa execuţiilor în masă, în librăriile pariziene apărea o carte a unui anume Choderlos de Laclos, ofiţer în Armata Franceză. Cartea se chema Legături primejdioase, era un roman epistolar şi, deopotrivă, unul de moravuri şi punea sub o lupă nemiloasă libertinajul nobilimii. Care, de altfel, nu mai era de multă vreme un secret pentru nimeni, dar pe care nimeni nu avusese curajul să îl prezinte în felul frust, categoric, devastator, „fără perdea”, dar şi fără precauţii în care o făcea ofiţerul nostru. Chemat instantaneu la ordine şi certat amarnic deoarece îşi îngăduise un atac fără precedent la adresa nobilimii şi comisese astfel o greşeală deloc pe placul superiorilor lui din Armată. Degeaba. Cartea devenise peste noapte un bestseller şi nu doar tout Paris dorea să o citească. Ci şi cititori din alte zone ale Franţei, mai apoi ale Europei.

Sigur, o făceau tocmai pentru faptul că nutreau impresia că Legăturile primejdioase erau, aşa cum se spusese, un atac la adresa nobilimii. Aşa cum numai Beaumarchais avea să îşi mai îngăduie cu ocazia Nunţii lui Figaro. Au fost unii care chiar au identificat personajele din viaţa reală ce l-au inspirat pe romancierul „sub acoperire’’. Alţii deoarece erau fascinaţi de minuţia cu care Laclos sesizase şi descrisese moravurile vremii. O a treia categoria, poate, fiindcă devenise deja conştientă de faptul că Legăturile primejdioase consfinţise definitiv victoria unei noi forme literare. Romanul. Formă inacceptată cu un secol înainte (de aici formula de mai sus, romancier sub acoperire), atunci când Nicolas Boileau, autorul bilanţului literar al epocii clasice, aşa cum este el reprezentat de Arta poetică, refuzase pur şi simplu să îl înregistreze. Socotindu-l total lipsit nu doar de importanţă, ci şi de gust şi de demnitate.

La victoria aceasta îşi aduseseră contribuţia mulţi alţi mari scriitori francezi din secolul al XVIII lea. Care, interesant, negau constant şi programatic că ceea ce scriau ei era o operă de ficţiune. Recurgeau la prefeţe în care garantau, se jurau de-a dreptul, că nu fac decât să publice jurnale, memorii, pachete de scrisori găsite ca din întâmplare în tot felul de sertare secrete. Subminau ficţiunea în favoarea autenticităţii. De ce? Tocmai pentru că acuza principală adusă romanului era aceea că îi lipseşte autenticitatea. Succesul, disputele, scandalul provocate de cartea lui Choderlos de Laclos îşi aflau însă originea tocmai în supraoferta de autenticitate. E drept însă că Legăturile primejdioase aveau şi ele, precum suratele sale, un subtitlu. Lettres recueillies dans une société et publiées pour l’instruction de quelques autres.

Gata cu istoria literară. Vine acum confesiunea promisă. Desigur, în calitate de student la Secţia de Franceză a Filologiei clujene, am studiat la curs şi seminarul aferent romanul. Pe care îl citisem încă din vremea studiilor liceale. Ţin minte că profesoara mea, regretata doamnă Lidia Bote, a lansat la un moment dat o temă de discuţie. Ne-a citat afirmaţia unui critic care susţinea că Legăturile primejdioase ar fi cel mai bun roman ce fusese scris vreodată şi ne-a provocat să găsim justificări pentru o atât de categorică decizie.

Nu îmi amintesc  ce am spus la data cu pricina. Astăzi aş invoca detaliul că şi în secolul al XXI lea Legăturile primejdiose sunt peste tot în lume, pe mai departe, citite cu mare plăcere (câte romane din secolul al XVIII lea mai au un astfel de succes?), că a avut parte de nenumărate adaptări cinematografice, una regizată de Roger Vadim, o alta de Milos Forman, de cel puţin  opt teleplayuri sau, mă rog, adaptări pentru televiziune, de cam tot atâtea translatări în registru teatral (cea datorată lui Christopher Hampton de care s-a folosit spectacolul montat de Cristi Juncu datează din anul 2008), dar şi că au fost la originea unor librete pentru spectacole de muzică de operă. Cel mai important mi se pare însă faptul că Legăturile primedioase îşi păstrează calitatea de mărturie despre o epocă şi despre o societate, interesând însă multe, multe altele.

Am reamintit toate acestea, stimulat de faptul că la scurtă vreme de la premiera spectacolui bucureştean, o colegă (mă rog, să-i zicem astfel) a stârnit o discuţie inutilă (mult zgomot pentru nimic !) despre rostul spectacolului de la Teatrul Mic, despre inadecvarea lui la realitate, socotind că nu ar trebui să fie selecţionat la nici un festival. Slavă Domnului că nu a băgat-o nimeni serios în seamă.

Aşadar, care sunt argumentele în favoarea spectacolului de la Teatrul Mic? Nu, în nici un caz cine ştie ce conexiuni cu viaţa socială de astăzi. Ci faptul că vorbeşte despre realitatea devastatoare a simţurilor.  A felului în care acestea şi exhibările lor, care transcend epocile, veacurile, pot pune în inferioritate raţiunea. Fapt evidenţiat încă din primele minute ale reprezentaţiei de cele câteva fraze introductive rostite în complicitate cu spectatorii de Azolan, rafinat adus în scenă de Ionuţ Vişan. Complicitatea este întărită de ieşirile din postura  de personaj în favoarea condiţiei de actor ce interacţioenează cu spectatorii realizate de Florin Piersic jr., interpretul temeinic, subtil şi policrom (mai pronunţat în a doua parte)  al lui Valmont.

Valmont şi Doamna de Merteuil, cu autoritate interpretată de Diana Cavalioti (poate că mai era nevoie şi de câteva nuanţe suplimentare) îşi suspendă raţiunea. În favoarea condiţiei de trişori, de pariori. Condiţie cu voluptate asumată. O fac în numele unei competiţii prost înţelese. Ei sunt cei care sacrifică de dragul jocurilor lor periculoase câteva destine. Acela a doamnei de Tourvel (graţioasă, delicată, bun amestec de raţiune, în cele din urmă păcălită, dar şi de sensibilitate ultragiată, aşa apărând ea în interpretarea Alinei Rotaru), cel al lui Cécile de Volanges (Silvana Mihai aduce în scenă o Cécile uşor prostuţă, cu o educaţie încă nedesăvârşită şi tocmai prin aceasta vulnerabilă), cel al tânărului cavaler Danceny (şi feciorelnic, şi lacrimogen, şi vulnerabil, arătat astfel, însă fără nici urmă de ostentaţie de Cezar Grumăzescu) şi, în fine, al lui Valmont însuşi (remarcabil în momentele finale, dar nu numai Florin Piersic jr). Totul se petrece sub ochii unor martori, aşa cum sunt atât de preţioasa şi de teatrala Doamna de Volanges (excelent portretizată de Anca Bianca Popescu), mătuşa Rosamunde (o femeie ultra-cumsecade din care Rodica Mandache face un izbutit personaj de contrast) şi Emilie (Beatrice Peter evită cu inteligenţă orice posibilitate de cădere în vulgaritate).

Spectacolul regizorului Cristi Juncu atrage atenţia prin  echilibru şi eleganţă. Eleganţa nu vine din raporturile inter-umane, ci din impresia poate nu neapărat de fin de siècle, deşi există câte ceva şi din asta, ci, mai curând de sfârşit de lume. Evidenţiată de decorurile (datorate Cristinei Milea) cu nenumărate detalii nici unul inutil, cu flori pe mese şi pe scaune (vedem peste tot flori, flori moarte), de light design-ul care favorizează insinuarea unei societăţi aparente, cvasi-secrete, greu penetrabile, atent metronomizate (a se vedea secvenţele atent lucrate în care doamnele din înalta societate se dedau jocului de cărţi şi îşi marchează fiecare victorie), dar şi de muzica din spectacole. O semnează Ada Milea. Se evită peste tot, la milimetru, riscul căderii în auto-admiraţie. În baroc sau exces de voluptate. În calofilie.

Ce i-aş reproşa totuşi montării ? Faptul că uneori pare a fi gândită într-o cheie similară celei specifice unui spectacol cu Tartuffe.  

Teatrul Mic din Bucureşti - LEGĂTURI PRIMEJDIOASE de Christopher Hampton; Traducerea: Irina Velcescu; Regia; Cristi Juncu; Muzica: Ada Milea; Decoruri şi costume: Cristina Milea; Asistent decor: Cezara Negoescu; Producător delegat: Arti Stancu;  Cu: Florin Piersic Jr.(Valmont), Diana Cavallioti (Doamna de Merteuil), Alina Rotaru (Doamna de Tourvel), Cezar Grumăzescu (Danceny), Silvana Mihai (Cécile de Volanges), Ana Bianca Popescu (Doamna de Volanges), Rodica Mandache (Rosamunde), Beatrice Peter (Emilie), Ionuţ Vişan (Azolan); Data reprezentaţiei: 21 octombrie 2019