Şi din nou, Lola Blau

În numeroasele, dar niciodată suficientele cărţi şi studii consacrate celor două mari nenorociri- comunismul şi nazismul- ce au marcat secolului al XX lea, comparaţia e nelipsită. Cele două tipuri de totalitarism au fost, cum bine observa cândva Pierre Chaunu, „gemeni heterozigoţi”, au făgăduit binele şi au practicat răul.

Atunci când sunt comentate diferenţele dintre ele, se repetă adesea că despre nazism ştim totul, inclusiv detaliul  că a fost definitiv condamnat, în vreme ce multe despre secretele comunismului sunt pe mai departe ascunse, iar despre o condamnare adevărată a acestuia la nivel european şi mondial nici nu poate fi încă vorba. Ceea ce s-a întâmplat în 2006, cu ocazia unei şedinţe plenare a Adunăriii Parlamentare a Consiliului Europei, şedinţă anume convocată spre a dezvălui tot răul comunist, a lăsat mai curând un gust amar.

Fără îndoială, socotelile cu comunismul şi crimele sale sunt departe de a fi încheiate. Dar nici cele cu nazismul nu au ajuns tocmai la final, unele detalii despre implicarea acestuia în istoria unor manifestări artistice de mare anvergură, precum  Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena ori Festivalulul de la Bayreuth, rămânând a mai fi clarificate.

Crimele împotriva individului, doar  fiindcă acesta era presupus altfel şi aparţinea altei etnii, nu au ocolit nici artiştii. Din rândul acestora s-au recrutat şi persecutaţi, şi persecutori, şi partizani, şi critici. Ceea ce se întâmplă zilele şi lunile acestea, când vârfurile lumii artistice moscovite sunt divizate în susţinători şi critici ai Ţarului Putin, seamănă izbitor cu ceea ce s-a întâmplat în Germania şi Austria anilor ’30-40 ai secolului trecut.

Astă-seară, Lola Blau, monodrama muzicală scrisă de Georg Kreisler în 1971, repede şi intens jucată pe întreg Mapamondul, exact despre aceasta vorbeşte. Despre un destin artistic spulberat. Despre o tânără actriţă vieneză pentru care odiosul Anschluss a însemnat condamnarea. Nu, Lola Blau nu a fost trimisă în lagăr. Nu a fost ucisă. Dar tocmai în clipa în care urma să se întâlnească cu primul ei contract adevărat şi, poate, cu întâiul ei succes la un mare teatru din Linz, visurile i-au fost spulberate. S-a salvat printr-o plecare în America. După război, a revenit la Viena, sperând că povestea poate fi reînnodată. Lumea era însă cu totul alta şi nu mai era deloc frumoasă.

Astă-seară, Lola Blau a fost montată, cred, pentru întâia oară la noi în  1993, la Teatrul Evreiesc de Stat. A făcut-o regizorul Alexandru Dabija, în decorurile lui Puiu Antemir. La pian era regretata Dorina- Crişan Russu. Interpretă era Maia Morgenstern, care a făcut atunci un rol antologic. Reuşita a fost certificată de un premiu UNITER.

Au trecut de atunci 20 de ani şi mai bine. Maia Morgenstern, acum în calitate de directoare a Teatrului Evreiesc de Stat, a decis să reia spectacolul. Unii i-au primit hotărârea cu scepticism. Lola Blau e un rol dificil, solicită un extraordinar consum fizic. Iar anii au trecut şi pentru nestăvilita Maia. Am revăzut spectacolul în cele câteva zile petrecute la ediţia din 2014 a Galei Star de la Bacău. Accentele sunt parcă puţin altele. Energia actriţei e mai temperată, în schimb profunzimile personajului, tristeţea acestuia mai intens surprinse. Arderea interioară a interpretei e necondiţionată. Iar pianista Tatiana Moroşanu nu e numai o simplă acompaniatoare. Tatiana Moroşanu joacă foarte bine, pregăteşte schimbările de stare, de atitudine, de emoţie ale Lolei. Şi uite aşa, Astă seară, Lola Blau e, pe mai departe, un spectacol copleşitor. Ce trebuie obligatoriu văzut ori revăzut.

Teatrul Evreiesc de Stat – ASTĂ SEARĂ, LOLA BLAU de Georg Kreisler; Regia: Alexandru Dabija; Scenografia: Puiu Antemir;  Cu: Maia Morgenstern şi Tatiana Moroşanu; Data reprezentaţiei: 4 aprilie 2014