Actorie de nota 10

„Taximetrişti“, o producţie TETA, cu Teatrul „ Apollo 111“ în calitate de co-producător dar şi de instituţie care a oferit mai mult decât inspirat spaţiul de joc şi sprijinul logistic, lor alăturându-li-se „Concialex“, este, în opinia mea, unul dintre cele mai bune spectacole din oferta teatrală actuală a Capitalei. Bine scris, riguros şi inspirat regizat şi paginat scenic, dar mai ales excelent, admirabil jucat.

Spun şi scriu asta insistând asupra faptului că nu fac nici cea mai mică distincţie între teatrul produs de instituţiile de stat, despre care am obosit să tot aud şi să citesc că ar fi îngheţate, osificate, mumificate, bugetofage, că trebuie obligatoriu reformate, dacă nu cumva chiar desfiinţate, şi teatrele independente. Despre care o anumită, mai degrabă pretinsă critică de teatru s-a specializat în a ne livra când discursuri inflamate, când bocete, litanii ori plânsete caligrafiate în loc de cronici adevărate care să mă convingă să merg la respectivul gen de spectacole nu fiindcă aş avea, vezi Doamne!, obligaţia de a-i da o mână de ajutor, ci fiindcă voi vedea acolo artă.

Taximetrişti mi se pare nu doar un spectacol foarte bun, ci unul, înainte de toate important, din cel puţin trei motive. Şi anume: 1. Fiindcă demonstrează, fără nici cea mai mică putinţă de tăgadă, că teatrul independent poate foarte adesea concura cu argumente valorice indubitabile şi fără a i se acorda nici cea mai mică primă de încurajare cu cele mai importante producţii ale instituţiilor subvenţionate. 2. Deoarece probează că dispunem de autori de texte destinate scenei aparţinând tinerei generaţii care ştiu să scrie de-a dreptul impecabil. 3. Pentru că arată ce minunaţi, cât de stăpâni pe codurile profesiei sunt măcar o parte dintre actorii aparţinând tinerei generaţii.

Şi mai este ceva. Site-ul Teatrului ne informează că spectacolul uzează de „limbaj licenţios“. Aşa este. Măcar un personaj dintre cele şase, construite şi dispuse într-o simetrie fără cusur, face exces de ceea ce se cheamă „vorbe urâte, vorbe spurcate“. Numai că nu ştiu cum se face, adică ştiu şi voi încerca să spun ceea ce ştiu oleacă mai la vale, taximetristul acesta care vorbeşte complet fără perdea, servindu-se, în fapt, de ceea ce se cheamă „cuvinte desemantizate“, este cel de care te simţi parcă cel mai ataşat şi cu care chiar îţi vine să mergi la o bere, încercând astfel să îi oferi sprijinul sufletesc de care sigur are nevoie.

Piesa Taximetrişti are doi autori. Bogdan- Theodor Olteanu, despre care contul său de facebook ne informează că a fost/este regizor şi scenarist la Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă, regizor şi dramaturg la Cea mai călduroasă zi din an, regizor la Dumneavoastră, tu, regizor la Lampioane chinezeşti, regizor la Duminică dimineaţă. Şi Adrian Nicolae despre care ştiu că este actor şi încă unul important, unul dintre primii componenţi ai formidabilei Trupe fără nume coagulată de regizorul Victor Ioan Frunză şi scenografa Adriana Grand, dar şi dramaturg, însă (până acum) în accepţiunea dată în teatrul german termenului în cauză.

Piesa are drept personaje principale doi taximetrişti care, din motive personale, au ales să lucreze eminamente în tura de noapte. Cel pe care îl cheamă Liviu este căsătorit, pe soţia pe care o iubeşte ca nimeni altul o cheamă Victoria şi cu toate acestea cei doi vor sfârşi spre a se despărţi. Înţelegem de ce şi din ceea ce spune cu glas tare Victoria, dar şi din micuţa filozofie despre ceea ce înseamnă să fii taximetrist pe care o înfiripează Liviu. Cu evidente talente de discoureur. Cel pe care îl cheamă Lică este un imbatabil macho. Adică aşa ar vrea el să se prezinte şi să pară. Numai că la capătul nopţii pe care o rezumă piesa cu o rigoare de care ar fi fost invidioşi până şi marii clasici din secolul al XVII lea francez şi cu o replică de o inteligenţă şi o spontaneitate sclipitoare, Lică se va dovedi cumplit de vulnerabil. Ii demonstrează vulnerabilitatea o clientă cu tupeu, soţia unui mare interlop în faţa căruia Lică stă drepţi, i-o confirmă unul şi acelaşi client, gay, cu care Lică se va întâmpla să facă câteva curse. Iar dacă Lică ajunge să se roage de tânărul lui client să îi aline, măcar pentru 30 de minute, singurătatea, Liviu caută aşteaptă ceva asemănător de la o studentă brăileancă.

Aşa cum am rezumat-o eu, s-ar putea crea impresia că piesa ar avea ceva melodramatic. Nu are. Este melancolică, sentimentală, o comedie care, la final, se dovedeşte tristă, însă nicidecum lacrimogenă. Veghează la aceasta regia aplicată, sigură, concentrată pe personaje şi pe actori a lui Bogdan- Theodor Olteanu.

Punctul forte al spectacolului îl reprezintă interpretarea actoricească. Vedem şase actori de nota 10. Care se arată astfel indiferent dacă evoluează în roluri secundare - aşa cum e cazul Anei-Maria Guran şi al lui Paul Nistor - ori în roluri principale. Alex Ion şi Maria Popistaşu fac, fără nici cea mai mică intenţie ori greşeală de alunecare în demonstrativism, o demonstraţie de mare profesionalism despre ce înseamnă nuanţele în teatru. Despre cum îţi pot deveni simpatici, apropiaţi bărbatul fluşturatic şi femeia care îşi pune la conservare principiile morale fiindcă este mult mai comod să fii amanta sau soţia interlopului Nelu. Chiar dacă mai puţin spectaculoase, rolurile încredinţate lui Rolando Matsangos şi Victoriei Răileanu mi se par împlinite, valoroase. Aşa cum este, de altfel, întreg spectacolul. La realizarea căruia au o contribuţie importantă scenografia esenţializată a Alexandrei Panaite, costumele create de Sonia Constantinescu şi Anca Miron, dar şi muzica lui Alex Bâlă.

TETA şi Teatrul Apollo 111 - TAXIMETRIŞTII de Bogdan-Theodor Olteanu şi Adrian Nicolae; Regia: Bogdan -Theodor Olteanu; Scenografia: Alexandra Panaite; Costume: Sonia Constantinescu şi Anca Miron; Muzica: Alex Bălă; Lumini: Marius Niţu ; Cu: Alexandru Ion, Maria Popistaşu, Rolando Matsangos, Victoria Raileanu, Paul Nistor, Ana- Maria Guran; Data reprezentaţiei: 18 ianuarie 2018