Actorul Cătălin Frăsinescu: „Noi, ca specie, suntem făcuţi să fim împreună, să ne simţim aproape unul pe celălalt; aşa este şi teatrul real, în sala de spectacol”

Actorul Cătălin Frăsinescu este un nume în ascensiune, jucând roluri diverse şi mizând pe calităţile de actor complet, care poate cânta, dansa şi juca în egală măsură. Am stat de vorbă despre condiţia actorului – nu despre cea a vedetei – în acest moment delicat, dar şi despre traseul profesional al unei personalităţi fascinate de acest domeniu.

Un interviu de Oltea Şerban-Pârâu

Trăim o perioadă fără precedent, în care actorul sau muzicianul – nu numai în România, ci peste tot, de pe Broadway până la Opera din Paris, din teatrul independent, până la marile scene ale lumii – se află în imposibilitatea de a apărea în faţa publicului său pentru o perioadă mai lungă, din cauza interdicţiilor generate de pandemia despre care vorbeşte toată lumea. Cum crede actorul Cătăin Frăsinescu că vor parcurge actorii, muzicienii… această perioadă ?

E destul de clar că această perioadă – nu numai pentru noi actorii, artiştii în general, ci poate chiar pentru majoritatea oamenilor –, este  una de criză şi că situaţia ne supune unor provocări fără precedent. Şi, ca atare, în asemenea momente fiecare reacţionează în funcţie de construcţia sa interioară. Toţi suntem într-o barcă. Într-o barcă a lui Noe şi nu trebuie decât să aşteptăm ivirea unei fâşii de ţărm. Dar fiecare îşi consumă aşteptarea în felul său. Unii scriu, citesc, cântă, gătesc, meditează, îşi refac planurile de viitor. Devenim din spectatori pasivi, actori de primă clasă, ce se aruncă cu plăcere în opţiunile infinite de clădire a lucrurilor care ne aduc fericire, redevenind astfel, creatorii propriilor noastre vieţi. Poate că e un nou început pentru mulţi şi pentru noi toţi, pentru că dacă o verigă din lanţul ăsta al vieţii, al convieţuirii, se schimbă, se poate schimba totul, nu ştiu... Perspectiva perioadei următoare, sper eu cât mai scurtă, este una totuşi fascinantă, care ne oferă o libertate totală de regăsire a noastră înşine şi a celorlalţi.

În altă ordine de idei, cum credeţi că ar trebui să se poziţioneze opinia publică în relaţia cu artiştii?

Ca şi cu rudele lor mai îndepărtate sau mai apropiate. Să susţină, să sprijine. În actuala situaţie de criză, s-au achiziţionat bilete pentru diverse spectacole sau evenimente, acestea din urmă fiind anulate sau amânate, iar un sprijin ar fi ca publicul, acolo unde e posibil, să-şi păstreze biletele, nesolicitând rambursarea lor, biletele fiind valabile pentru o ulterioară reprogramare a spectacolelor/ evenimentelor, imediat ce va fi posibil. Şi mulţumesc tuturor celor care s-au gândit la această opţiune.

Oare acest transfer masiv în on line a activităţii artistice din Europa şi America va afecta consumul de cultură live ulterior, după  mult dorita revenire la normal?

Nu cred, e doar o soluţie de moment. Noi, ca specie, suntem făcuţi să fim împreună, să ne simţim aproape unul pe celălalt, să fim unii cu ceilalţi; aşa este şi teatrul real, în sala de spectacol. Tehnologia ne ajută de multe ori în diverse situaţii, începând cu modul în care, plecaţi de acasă fiind, putem lua legătura cu cei dragi prin intermediul telefonului mobil. Dar relaţia virtuală nu poate suplini nevoia fizică de îmbrăţişare a celor dragi. Prin urmare, cred că spectatorii aşteaptă cu nerăbdare şi ei, la rândul lor, trecerea cu bine peste această cumpănă a vieţii pentru a ne reîntâlni în sălile de spectacol şi în general pentru a ne relua viaţa artistică normală si nu numai pe aceasta.

Să revenim atunci, la normal… În ultimii ani, Cătălin Frăsinescu a apărut în mai multe spectacole la Teatrul Stela Popescu fiind asimilat de public într-o măsură semnificativă cu această scenă. Care au fost principalele spectacole în care aţi jucat şi cât de provocatoare au fost rolurile ?

Primul spectacol în care am jucat pe această scenă a fost Micul prinţ, în distribuţia căruia am ajuns la invitaţia Ioanei Macarie, cea care a semnat şi regia spectacolului. M-am simtit foarte bine în acest coleciv, încă de la început şi următoarele colaborări au fost pentru mine o binevenită bucurie. Am jucat apoi în regia Amaliei Ciolan, rolul Critias, din Hotul de margaritare, Von Czernin din spectacolul Mareşalii, regia Alexandru Bindea, Pantalone, din Dragostea celor trei portocale, regia Michele Modesto Casarin, Făt Frumos/ Vrăjitorul din Oz,  din Revolta Poveştilor, regia Tony Adam, Megafon/Opozmeu, Satul paralel regia Attila Vizauer, Mimo, din spectacolul Ceapa, regia Dan Tudor, Edi-ursul de pluş din Maya şi Elfie, regia Ioana Macarie si, sper că nu ultimele, Avocatul apărării/Pfeifer şi Stoker din Barbă Albastră, regia Alexander Hausvater. Practic am facut o enumerare a tuturor rolurilor pe care le joc, sunt şi spectacole pentru copii şi spectacole pentru oameni mari, sunt provocări diferite. Nu de puţine ori mi s-a întâmlat să-mi încep dimineaţa în nori, cu Aviatorul din Micul Prinţ şi să zbooor spre seară până spre mare, unde găseam mărgăritarele şi adrenalina lui Critias din spectacolul Hoţul de Mărgăritare.

Micul prinţ, Ceapa, Satul paralel... Care partitură vi s-a părut mai interesantă ?

Îmi plac poveştile, am doi copii şi de multe ori seara îmi cer să le spun poveşti. Micul prinţ e una din poveştile lor preferate şi rolul Aviatorului mi-a venit cumva firesc. Diferenţa e că la fiecare spectacol simt că am 200 de copii cărora trebuie să le spun povestea Micului Prinţ. Latura asta părintescă nu o explorasem în nici un spectacol pînă atunci, mi-am dat seama că sunt darnic, îmi place să ofer. In spectacolul Ceapa a fost rândul meu sa fiu copil, cel puţin aşa m-am simţit. M-am jucat cât am putut. Întâlnirea cu Dan Tudor îţi permite un comportament de genul asta, el are un spirit ludic foarte dezvoltat. M-am bucurat mult să colaborez cu el, mai ales că ne leagă amintiri comune în teatrul Podul, alături de domnul Cătălin Naum. Apoi, nu credeam vreodată să ajung să stau cu cei de la Divertis la masă şi să povestim de-ale vieţii, mă simt norocos că am avut şansa asta. Am savurat fiecare vorbă, fiecare gest, isteţimea minţii lor si nesfârşita poftă de viaţă. Eram din nou copil, cel care stă şi-i vede pe cei de la Divertis la televizor.

Ce mai recentă colaborare a fost cea cu Alexander Hausvater. Ce anume din lucrul cu acest „monstru sacru” al teatrului românesc vi s-a părut mai special?

Omul Alexander Hausvater este în sine un spectacol nesfârşit, e hipnotizant, îl poti asculta ore în şir fără să te plictiseşti. Poate fi, în aceiaşi măsură gingaş dar fără să te aştepţi se poate transforma într-un uragan. E tipul de regizor care nu-ţi permite să ai repetiţii comode, gânduri ascunse sau inhibiţii nerostite. Eram nerăbdător să lucrez cu el, deşi  se zice că dacă ai lucrat cu Sanda Manu - profesoara mea de actorie - nimic nu te mai poate surprinde. După întâlnirea cu Alexander Hausvater.... am rămas cu certitudinea că niciodată un spectacol nu se termină atunci când se termină, ci continuă în gândul spectatorului, uneori ajutându-l în luarea unor decizii personale.

Multe dintre evoluţii presupun a juca şi a cânta, alternativ. Cât de important este pentru un actor al zilelor noastre să aibă ambele calităţi şi eventual şi pe aceea de a şti să danseze.

Important si nu! Evoluţia teatrului românesc în contextul mondial e dată şi de apariţia tot mai sonoră a spectacolului de musical în ţara noastră. E o certitudine că cererea de actori compleţi e tot mai mare, se fac producţii noi, de succes – una dintre ele fiind nominalizată la premiile UNITER din acest an. Aşadar, dacă vrei să ai mai multe şanse, trebuie să ai mai multe calităţi, să acoperi o plajă cât mai mare de roluri. Uşor de zis, greu de făcut. Sunt mulţi actori tineri care caută sa-şi perfecţioneze tehnica vocală, unii care iau cursuri de dans, toate contra cost, bineînţeles. Din păcate, şcoala românească de teatru nu are o secţie anume pentru actorul de musical. Se face doar un modul de master, din câte ştiu.... E un început. Desigur, nu toţi actorii vor să facă musical şi atunci nu au neapărată nevoie de toate aceste abilităţi, dar nu ştii când ai nevoie de ele. Nu e o condiţie fără de care nu se poate face teatru dar toate aceste antrenamente – canto, dans, step – te pot ajuta să te dezvolţi, bineînţeles.

Sunteţi un mare amator de sport: fotbal, tenis, înot, alpinism, ciclism... Este un avantaj pentru un actor al zilelor noastre să fie preocupat de aspectele de pregătire fizică ?

Este un avantaj al omului din zilele noaste să fie preocupat de aspectele de pregătire fizică. În ceea ce priveşte actorul, nu ştiu, poate. Actorul este supus de multe ori unor repetiţii destul de solicitante, unde trebuie să faci faţă evident. Mai degrabă aş folosi termenul de antrenat, de actor antrenat. Sunt situaţii în care aspectul fizic te poate duce într-o anumită tipologie, desigur... nu avem nevoie doar de oameni în formă, pe scenă. Sunt actori care se pot activa fizic imediat şi alţii care merg la sală şi cu toate astea nu pot răspunde solicitărilor regizorului. Depinde mult de antrenamentul mental al fiecăruia, de capacitatea de adaptare şi de şansa de a fi distribuit unde trebuie.  

Ce opinie aveţi despre repertoriul actual al Teatrului „Stela Popescu” şi despre proiectele pe care le dezvoltă în ultimii ani?

Teatrul Stela Popescu poarta numele celebrei noastre actriţe care a fost Stela Popescu. Publicul, de cele mai multe ori, asociază numele actriţei cu comedia şi se aşteaptă ca spectacolele teatrului sa fie doar de comedie, dar ţin să precizez, că actriţa Stela Popescu, din ce ştiu eu, a fost si o mare actiţă de dramă. Aşadar repertoriul teatrului este unul divers, aşa cum îi stă bine unui teatru profesionist.

Care sunt spectacolele din ultimele stagiuni ale Teatrului „Stela Popescu” care vă plac cel mai mult ?

Având în vedere că joc aproape în toate, răspunsul e unul singur – toate. Glumesc! Nu pot să fac o ierarhie a spectacolelor, aş fi subiectiv şi aş fi nedrept faţă de colegii mei. Şi nu gândesc aşa, în orice spectacol e ceva interesant de văzut, de descoperit, de îmbunătăţit. Avem norocul ca la Teatrul Stela Popescu, trupa de actori să fie una receptivă, conducerea deschisă şi repertoriul destul de provocator şi de divers.

Aţi studiat artele plastice iniţial. Ce v-a determinat să vă orientaţi către actorie?

Întâmplarea. Destinul. Eram convins că voi deveni scupltor. Întâmplarea face, sau destinul... aşa cum spuneam, ca altcineva, un prieten de-al meu, să-şi fi dorit să devină actor şi să mă roage să merg cu el la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (eu fiind născut şi crescut la Piatra – Neamţ) pentru a se întâlni cu un regizor ca să discute despre admitere. După această întâlnire, imediat ce am ieşit amândoi din teatru, pe drum, el mi-a mărturisit că nu mai vrea să dea la teatru. În schimb, i-am spus că voi da eu. A fost un şoc pentru el. Şi pentru mine, auzindu-mă. Până atunci mai fusesem la teatru de câteva ori, „forţat” de şcoală. Mă fascinase ceea ce auzisem, pur şi simplu am luat o decizie pe loc. Am uitat complet de sculptură, în ultimul an de liceu m-am pregătit să devin un alt fel de artist.

Şcoala de teatru aţi făcut-o la întâi la Tg Mureş la clasa profesorului Ion Săsăran şi apoi la Bucureşti la clasa Sandei Manu. Ce amintiri semnificative aveţi din timpul studenţiei ? Care perioadă v-a marcat mai mult ?

Povestea e mai complicată puţin, dacă-mi este permis să spun. Eu am dat în 98 la ATF şi am picat. Domnul Cătălin Naum, care mă văzuse în examen, m-a chemat la Teatrul Studenţesc Podul, unde am şi locuit aproape un an, pentru a face parte din trupa de studenţi şi elevi pe care dânsul o păstoarea. A trecut un an, s-au întâmplat lucruri diverse pentru mine ca experienţă în Teatrul Podul şi am dat din nou examen, dar iar am picat, de data aceasta intrând primul pe locurile cu taxă. Speranţa mea de a mă susţine financiar la modul ăsta era egală cu zero, aşadar sesiunea de examene la Târgu-Mureş abia începea, aşa că m-am dus rapid, m-am înscris, am dat, am intrat. Dar, după experienţa cu Teatrul Podul, gândul meu rămăsese cumva la tot ce însemnase Bucureştiul în anul ce tocmai trecuse, prieteniile care se legaseră, Târgu-Mureş venea ca un compromis. Am făcut doar un an, dar unde până la urmă m-am adaptat destul de bine, se făcea o şcoală serioasă şi am avut nişte colegi care acum majoritatea sunt actori pe la diverse teatre de renume din Bucureşti şi din ţară. Ca o paranteză, soţia mea, Oana Rusu şi ea actriţă la Teatrul Naţional de Operetă şi Muzical „Ion Dacian” mi-a fost colegă atunci, la Târgu-Mureş. Am rămas în relaţii de prietenie, iar după ani de zile relaţia noastra s-a dezolvoltat destul de mult – ne-am căsătorit! Întorcându-mă la studenţie, întâlnirea cea mai de preţ, este cea cu doamna Sanda Manu, care a fost şi este una foarte specială. Doamna Sanda Manu este o instituţie în sine. Pentru mine este un motiv de infatuare faptul că am fost student la clasa Sandei Manu şi de fiecare dată când sunt întrebat la cine am terminat, răspund mândru că am terminat la dânsa. O am cu mine mai tot timpul, mă gândesc la dumneaei deseori, în special atunci când lucrez la un personaj. Povestesc de multe ori despre dânsa şi nu de puţine ori o amintesc între colegii de la teatru atunci când mai avem discuţii legate de frazare, unde doamna Sanda Manu ne spunea întotdeauna să citim ROMÂNEŞTE. Un om de o inteligenţă extraordinară, care înainte de toate m-a învăţat multe despre viaţă, care are o capacitate comică uriaşă, o energie debordantă şi în acelaşi timp este de-o emotivitate surprinzătoare.

Aţi jucat în producţii diverse, pe mai multe scene. Ce întâlniri artistice v-au marcat mai mult ? Cu ce regizori aţi colaborat ?

Primii paşi în meseria asta i-am făcut la Teatrul Sudenţesc Podul, unde am avut şansa să fac parte din diverse spectacole regizate de Cătălin Naum. Aici, întâlnirea cu profesorul, care este înainte de toate pentru mine Cătălin Naum, a fost piatra de temelie. Apoi, întâlnirea cu Beatrice Rancea pentru spectacolul Cabaret, care m-a scos dintr-o anumită relaxare, trebuia să cânt şi să dansez, spectacolul fiind un musical de mare succes – din păcate s-a jucat puţin din motive administrative – apoi cu compozitorul Iosif Herţea, cu care am lucrat pentru spectacolul Eduard al III-lea, regizorul Alexandru Tocilescu, regizorul Andrei Munteanu cu care am lucrat la un spectacol foarte bun, zic eu, Micii burghezi, Felix Crainicu, Emil Gaju, Mihaela Rădescu, Attila Vizauer, Alexander Hausvater şi nu în ultimul rând o experienţa extraordinară pe care am avut-o cu Thomas Richards cel care conduce acum Workcenter of Jerzy Grotowski, locul unde Thomas Richards a lucrat în ultimii 15 ani de viaţă ai lui Grotowski. De la toţi am avut ceva de învăţat. Iertare dacă am uitat să menţionez pe cineva.

Aţi lucrat în teatrul independent ? Care este deosebirea între teatrul independent şi cel de stat, din punctul de vedere al abordării producţiilor ?

Pentru mine niciuna. Mă implic la fel. Consider despre mine, fără falsă modestie, că sunt un tip serios, încerc să nu încurc pe nimeni şi să nu fiu încurcat.

Este publicul diferit la teatrul independent ?

Publicul de teatru independent pare mai relaxat. Probabil ideea în sine sau locul unde se desfăşoară de obicei spectacolele de gen relaxează spectatorul.

Aţi apărut în mai multe filme de lung şi de scurt metraj. Care a fost mai important pentru evoluţia dvs ca actor ?

Nu aş putea să spun care a fost mai mult sau mai puţin important. Pentru mine e foarte bine să lucrez şi să am întâlniri diverse, fie că sunt pe o scenă de teatru fie că sunt pe un platou de filmare. În film am debutat în Sindromul Timişoara, regizat de Nicolae Opriţescu, în 1999, eram student şi i-am văzut la lucru pe Gheorghe Dinică, Dan Condurache... Am rămas impresionat de rigoarea cu care se pregăteau înainte de fimare. Probabil că asta încerc să fur de la alţi actori, regizori cu care lucrez şi să aplic mai departe.

Ce vă atrage mai mult, dacă ar fi să faceţi o alegere, cinematograful sau teatrul ?

Ambele, deşi nu pot spune că am făcut ceva extraordinar sau că am o experienţă extrordinară în cinematografie, am gustat-o. Cred că între cele două ar trebui să fie, pentru un actor, un duet şi nu un duel.

Serialul de televiziune este un alt domeniu important. Ce înseamnă acest tip de experienţă pentru dvs ?

Să te scoli dimineaţa la 5 şi să termini seara la 22. E o muncă de echipă, fiecare trebuie să funcţioneze perfect, altfel e foarte greu. E un gen în care actorii trebuie să înveţe un text de pe o zi pe alta şi să aibă capacitatea de a înţelege si de a se adapta rapid ,personajului, cerinţelor regizorului, etc. Totul se întâmplă mult mai repede decât în  mod firesc. Poate fi un test şi un antrenament personal.

Este esenţial pentru un actor al zilei de astăzi să facă televiziune ? Se obţine indirect un spor de notorietate şi pentru scena de teatru, în astfel de condiţii ?

Dacă se poate şi are şansa, da. E un fel de PR indirect. Te propulsează rapid, asta evident dacă faci ce trebuie şi bine. Nu aş vrea să folosesc termenul de vedetă, dar te face cunoscut şi îţi poate aduce proiecte din ce în ce mai interesante.

Aţi avut ocazia să jucaţi în reclame. Este un alt mod de abordare a meseriei de actor ? Afectează această activitate notorietatea ?

Pentru mine, asta cu reclamele, a fost şi este când se întâmplă doar un mod de a rotunji nişte venituri. Prima reclamă pe care am făcut-o după un casting, a fost o bucurie imensă, cred că şi la a doua, parcă luasem castingul la cine ştie ce film american. Oricum experienta a fost destul de importantă, a fost pentru prima data când călcam pe un platou de filmare, am vazut cum se face, chiar daca era o reclama. Nu cred că-ţi afecteaza ceva în carieră, ba poate chiar te ajuta.

Ce roluri v-aţi dori să jucaţi şi nu v-au fost oferite până acum ?

Nu mi-am dorit în general un rol anume, prefer să îmi fac bine treaba în rolurile care mi se oferă. Important e să aduni cât mai multă experientă şi învăţăminte de la cei cu care lucrezi  şi să fii pregătit atunci când va să fie. Normal că visez să joc multe roluri dar poate nu am vârsta portivită, sau poate nu am întâlnit regizorul care să mă vadă pe mine acolo. Ne dorim anumite roluri pentru că i-am văzut pe alţi actori în acele roluri, care ne-au plăcut şi ne imaginăm că şi noi putem fi la fel.Dar întâlnirea noastră cu rolul este  diferită, poate să nu fie conform aşteptărilor noastre şi de aceea merg  pe  principiul ai grijă ce-ţi doreşti... ca să nu fiu dezamăgit.