Actriţa Alexandra Fasolă: „Dacă nu sunt fericită nu am curajul să greşesc pe scenă“

Alexandra Fasolă (29 de ani) este nominalizată la categoria „Cea mai bună actriţă“, la Gala Premiilor UNITER, care va avea loc pe 25 mai la Teatrul Naţional, in Bucureşti, pentru rolul din spectacolul „Omul cel bun din Seciuan“,în regia lui Andrei Şerban

În spectacolul „Omul cel bun din Seciuan“, cunoscuta poveste a lui Bertolt Brecht, pusă în scenă de Andrei Şerban, la Teatrul Bulandra, Alexandra Fasolă deţine rolul principal, Shen Te/Shui Ta, prostituata care primeşte un dar de la zei şi o poruncă: să fie bună, dar să trăiască… Actriţa este angajată la Teatrul Evreiesc din Bucureşti, dar colaborează şi cu alte teatre şi a jucat până acum în distribuţia unor regizori importanţi. Anul trecut, pentru rolul din spectacolul „Yentl“, în regia lui Erwin Şimşensohn, la Teatrul Evreiesc de Stat, a primit premiul pentru „Cea mai bună actriţă“. În acest an, povestea se repetă şi Alexandra Fasolă a primit o nouă nominalizare care s-ar putea sau nu transforma în premiu, în seara de 25 mai, în Sala Mare a Teatrului Naţional. Este o optimistă convinsă şi crede în magia cuvintelor şi în puterea emoţiilor.

„Weekend Adevărul“: Suntem cu mai puţin de o lună înaintea Galei Premiilor UNITER, unde eşti nominalizată pentru a doua oară consecutiv la categoria „Cea mai bună actriţă“, iar anul trecut ai primit şi premiul. Ce înseamnă pentru tine această nouă nominalizare pentru rolul din „Omul cel bun din Seciuan“, în regia lui Andrei Şerban?

Alexandra Fasolă: De data asta, nominalizarea a fost amestecată cu multă tristeţe, pentru că eu am împărţit acest rol cu Ana Ularu, am lucrat împreună şi am rezonat total. Aşa că bucuria acestei nominalizări a fost cumva umbrită. Dar eu nu fac meseria asta pentru UNITER şi nici pentru premii. Da, m-am bucurat, m-am bucurat că se întâmplă a doua oară, e un fel de recunoaştere a muncii pe care o faci şi te bucuri că ajunge la sufletul celuilalt, mai ales că pentru mine „Omul cel bun din Seciuan“ e un spectacol de suflet. Chiar stau înainte de fiecare reprezentaţie şi zic „Doamne, ajută-mă să ajung la inimioarele câtorva oameni din sală!“. Mi se pare că e un text cu un mesaj extrem de puternic şi dacă putea viaţa să-mi scoată în cale un text cu un mesaj adevărat, atunci ăsta era.

Şi care e mesajul?

Că dacă ne-am ajuta unii pe alţii, dacă am înceta să fim egoişti şi să ne gândim doar la noi, viaţa ne-ar fi mult mai frumoasă. Textul ăsta îl văd tot timpul ca pe un apel la umanitate.

Spui că nu te-ai bucurat pe deplin de nominalizare, dar nu există, mai ales în actorie, dorinţa de a ieşi în faţă, de a fi cel mai bun?

Eu nu cred că e aşa. Încă din facultate, Liviu Lucaci, profesorul nostru, ne spunea mereu că pe scenă trebuie să fii întotdeauna atent la celălalt, că nu contezi tu, ci contează celălalt. Şi am rămas cu asta şi încerc să fac la fel şi în viaţă. Trăiesc „aici şi acum“, fără trecut, fără viitor.

Dar dacă ar fi să te autoevaluezi, care sunt motivele pentru care crezi că ai fost tu nominalizată la categoria „Cea mai bună actriţă“ în rol principal?

Poate pentru sinceritate. Poate pentru că încerc în timpul fiecărui spectacol să descopăr lucruri adevărate în momentul ăla şi să nu cad într-o formă pe care am repetat-o spectacolul trecut. E foarte uşor să cazi într-un mecanism şi mi se întâmplă şi mie şi atunci simt că spectacolul nu e bun. Simt că nu aduc nimic nou, simt că nu ajung la om, că nu se întâmplă fluxul energetic, simt că nu e sala cu mine. Şi încerc tot timpul să caut în mine ca să fie nou de fiecare dată acelaşi mecanism. Şi e o provocare foarte mare. Stau acolo înainte de spectacol o jumătate de oră şi mă gândesc ce e în interiorul meu. Caut să văd dacă sunt veselă sau tristă sau agitată şi încerc să lucrez cu ce e în interiorul meu atunci.

Te temi de rutină?
Foarte tare. Şi simt că există peste tot şi numai faptul că eu mă gândesc lunar din ce-o să-mi plătesc chiria e o rutină. Toate gândurile de genul ăsta sunt o rutină şi în general toate gândurile care nu vin dintr-un impuls al intuiţiei sau al emoţiei pot fi rutină. Iar în teatru, rutina se traduce într-un fel de a veni ca la serviciu, în nevoia de a pleca acasă cât mai repede...

Şi pentru tine teatrul, dacă nu e un serviciu, atunci ce e?
E o sondare în emoţii. E un carusel al emoţiilor. Vorbeam cu soţul meu, care mă întreba de ce-am dat eu la teatru. Şi mi-a venit în cap o imagine cu mine acasă, când eram mică, zicându-i mamei o poezie. Şi ţin minte că eram capabilă să-mi produc emoţii singură. Eram într-un apartament din Iaşi, la etajul 10, foarte aproape de cer... Şi încercam să zic poezia în mai multe feluri şi mă cucerea faptul că eu pot să plâng. Pe urmă am mers şi la mătuşile mele, le-am zis şi lor şi s-au emoţionat şi ele. Mi s-a părut cuceritor şi fascinant să văd că oamenii se emoţionează de la emoţia mea. Şi aia a fost scânteia.

Care e locul pe care-l iubeai cel mai mult în Iaşi?
N-am avut ataşamente faţă de Iaşi, de-asta m-am şi desprins foarte repede şi m-am adaptat uşor în Bucureşti şi am senzaţia că la fel de uşor m-aş putea desprinde de Bucureşti. N-am ataşamente faţă de locuri. Nu aparţin niciunui loc. Mă simt ataşată de oameni, de soţul meu şi de prieteni şi de natură, mai presus de orice. Mă chinuie orice câine sau pisică chinuită, orice festival care omoară tauri. Mă chinuie până la lacrimi.

În momentul ăsta simţi că eşti pe drumul bun?
Sunt într-un punct al vieţii mele foarte fericit. Nu ştiu dacă ăsta e un barometru, dar simt cum cresc în fiecare zi.
Şi în teatru te-ajută să fii fericit? Există mitul ăla că artiştii trebuie să sufere ca să creeze ceva...
Am lucrat şi în suferinţă şi asta m-a inhibat foarte tare şi mi-am dat seama că dacă nu sunt fericită nu mă pot manifesta în preaplinul meu, nu mai am curaj să greşesc pe scenă. Dacă nu sunt fericită, nu-mi permit nicio greşeală şi nu e productiv pentru nimeni. Nu mai am cum să descopăr nimic.

Mi se pare că viaţa e pentru fericire. Şi suferinţele cred că tot pentru asta ne sunt date, că în orice suferinţă e o lumină, ceva care ridică spiritul.

Dar poate că încă n-am avut suferinţe majore, poate vorbesc fără să ştiu. De fapt, încerc să scap de toate panicile şi de toate fricile din viaţa mea. Încerc să nu proiectez nimic, pentru că ştiu că fiecare gând pe care-l am poate deveni... Şi fiecare cuvânt pe care-l folosesc are o energie. Iar cuvântul vine din energia interiorului nostru şi poate deveni fie magie albă, fie magie neagră. Şi atunci am început de ceva timp să fiu foarte atentă şi la ce gândesc, şi la ce-mi iese pe gură. Încerc doar să simt şi să trăiesc. Şi să mă las în voia intuiţiei. Încerc să tai din proiecţii pentru că mi-am dat seama că proiectam foarte mult şi, odată cu asta, veneau multă suferinţă şi multe dezamăgiri, atunci când oamenii nu se ridicau la nivelul aşteptărilor mele. Sau când viaţa nu-mi scotea în drum ce-mi doream eu. Şi atunci, eu doar arunc o intenţie în univers şi, dacă ea rodeşte, bine, dacă nu, mă ocup de alta...

În momentul ăsta te simţi o mică vedetă?
Nu, nicio clipă. Nu mă gândesc ce sunt pentru ceilalţi, încerc să mă concentrez pe ce pot eu să le dau. La „Omul cel bun din Seciuan“ le pot vedea foarte bine ochii oamenilor la aplauze şi acolo pot să-mi dau seama de lumina pe care am avut-o în spectacolul respectiv. Pentru mine, asta e tot ce contează. Am senzaţia că timpurile noastre nu mai permit cu adevărat ideea de vedetă, de actriţă-divă, ca în interbelic.

Expunerea pe Facebook, publicitatea pe Facebook pe care actorii tineri sunt nevoiţi să şi-o facă nu strică din misterul actorului?

Nu neapărat. Eu stau foarte puţin pe Facebook şi nu simt că mă dezvălui prea mult acolo. Şi, sincer, nu ştiu câtă lume ştie de Alexandra Fasolă. Eu încerc doar să găsesc un răspuns la întrebarea „ce e actoria pentru mine şi de ce o fac“. Deocamdată nu mi-am dat un răspuns definitiv.

Şi care e răspunsul la acest moment al existenţei tale?

E o formă de a socializa cu oamenii. Mi se pare că, deşi avem acces la Facebook şi la tot felul de gadgeturi care aparent ne apropie, de fapt ne îndepărtăm foarte tare. Uite, mi s-a întâmplat să mă oprească cineva într-o librărie şi m-a aplaudat pe tăcute. Mi-a pus o carte în braţe, o carte pe care mi-a recomandat-o. Şi mi-a zis: „Dacă nu ai bani să ţi-o cumperi, ţi-o cumpăr eu“. Am vrut să-i mulţumesc şi când m-am întors, dispăruse. Pentru mine a fost un mic îngeraş băiatul ăla. Pentru asta fac teatru. Cred că o schimbare în so-
cietate, o diminuare a egoului se poate face numai aşa, din aproape în aproape, din poveste în poveste...

Pentru tine, actoria e şi o formă de psihologie?

Actoria e o vindecare constantă. A mea şi poate şi a celorlalţi, dacă ajungi să le oferi o descărcare la finalul unei zile.

Ca să ne întoarcem la „Omul cel bun din Seciuan“, te întreb direct: tu eşti un om bun?
Nu mai cred în bine şi în rău. Mi se par noţiuni relative. Nu ştiu dacă sunt un om bun, dar încerc să nu provoc suferinţă şi să nu îngrădesc libertatea celui de lângă mine. Şi să ajut. 

„Dacă o să fiu vreodată nevoită să dau la sapă, n-o să mă simt jignită“

Te placi pe tine pe scenă? Te simţi frumoasă?
De când încerc să trăiesc aici şi acum, am început să nu-mi mai proiectez lucruri urâte despre mine. Am fost complexată multă vreme, din şcoală până în facultate. Şi a durat mult până
mi-am dat seama că doar dintr-un punct în care mă accept pe mine total pot să încep să creez.

Dar ce înseamnă a fi frumos?
E o vibraţie, o energie, o emanaţie de ceva. De lumină, de cele mai multe ori. Cred că frumuseţea e relativă nu-i ceva bătut în cuie. La fel ca binele şi răul.
Dar dacă ai fi pusă să alegi ca-n spectacol, între a respecta legile zeilor şi a-ţi apăra iubirea, copilul, ce-ai face?
Am senzaţia că El e dincolo de orice materializare în fizic. Nu ştiu ce-aş face. Arsenie Boca zice că El e dincolo de iubirea de mamă, de tată, de soţ, de copil... Dar nu ştiu ce-aş face.

Nu te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu?
Nicio clipă.

Dar îndepărtări de teatru ai avut? Lipsa banilor te-a făcut vreodată să vrei să renunţi?
Am trăit tot timpul cu senzaţia că aş putea face orice în viaţă, dar nu m-a dezamăgit niciodată teatrul atât de mult, încât să spun „Stop!“. Am avut perioade în care nu-i înţelegeam sensul, pentru că proiectele nu mă exprimau cu adevărat, dar la un moment dat mi-au ieşit în drum altele.

Legat de veşnicele discuţii cu problemele actorilor tineri, te simţi în aceeaşi barcă?
Mă simt binecuvântată. Am avut mult noroc. Şi n-am avut perioade de stagnare, am lucrat constant. Şi atunci când am lucrat la 9G (n.r. – un program pentru tineri actori) şi au fost condiţii grele... tot m-am bucurat, pentru că mi-erau dragi oamenii. Poate din pozitivismul ăsta cu care m-a înzestrat natura am reuşit să văd numai partea frumoasă. Pe de altă parte mi se pare o aberaţie uriaşă că am început să ne trăim viaţa în funcţie de aceste hârtii numite „bani“ care n-au nicio valoare în natură.

Ai face teatru cu orice preţ?

Am făcut mult teatru fără bani şi fac în continuare.

De ce?

De dragul emoţiilor. De dragul oamenilor. Emoţiile ar trebui cumva să fie la liber. Cu ce lucrăm noi ar trebui să fie în pieţele publice, ca la Shakespeare. Să fie pentru toată lumea şi să trăim din donaţii.

Din ce trăieşte un actor când n-are suficiente roluri?

Joacă roluri de ursitoare ... Am colegi care lucrează noaptea diverse aplicaţii pe internet, am colege care sunt chelneriţe. Eu am făcut doar ursitoare şi petreceri de copii.

Dar o actriţă cu premii, cu roluri importante, e normal să fie nevoită să meargă să facă ursitoare?
Eu nu mă văd ca o actriţă, mă văd ca un om. Şi un om face orice, absolut orice. Dacă o să fiu vreodată nevoită să dau la sapă, n-o să mă simt jignită. Dimpotrivă. O să mă bucur să plantez cartofi...  O iau ca pe o experienţă de viaţă. Dacă trăieşti în puf şi nu te izbeşti de realitate, e mai greu să fii viu pe scenă. Dar eu de-abia aştept momentul în care va pica sistemul ăsta financiar şi va exista o formă de egalitate şi nu vom mai fi priviţi şi judecaţi în funcţie de parfumul pe care ni-l dăm sau după hainele pe care le purtăm ori după culoarea pe care o avem pe pleoape.

Dar după ce?
Nu ştiu, dar am ajuns să ne creăm atâtea măşti, de nici noi nu mai ştim cine suntem cu adevărat şi ce nevoi sufleteşti, interioare avem cu adevărat şi încotro se îndreaptă viaţa noastră şi de ce... Funcţionăm într-o permanentă rutină şi mi se pare un drum greşit.

Cum arată lumea ideală pentru tine?
Să merg cu metroul şi să pot să salut oamenii pe care-i întâlnesc, să mă uit în ochii unui om fără să se sperie şi să intre cinci metri sub pământ... Viaţa ar putea fi foarte simplă.

Şi teatrul ideal?
Un teatru în care oamenii să-şi spună adevărul. ;

Cea mai bună actriţă a anului în 2014
Numele: Alexandra Fasolă
Data şi locul naşterii: 20 aprilie 1986, Iaşi
Studiile şi cariera:
Este absolventă a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti.
În prezent este angajată a Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti.
A colaborat cu regizori importanţi, printre care Victor Ioan Frunză, în spectacole precum „Mobilă şi durere“ şi „Scene din viaţa insectelor“, la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“, şi „Omul cel bun din Seciuan“ în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Bulandra.
La Teatrul Evreiesc, joacă în spectacole precum „Yentl“, „Teibele şi demonul ei“, „Păpuşarul“.
Pentru rolul din „Yentl”, în regia lui Erwin Şimşensohn, a primit în 2014 Premiul UNITER pentru „Cea mai bună actriţă“ în rol principal.
Locuieşte în: Bucureşti