Teatru

articolul anterior articolul urmator

Ada Lupu Hausvater, regizor şi director al Teatrului Naţional din Timişoara: „Am regăsit în aceste vremuri tulburi nevoia de familie, de rădăcini, de seminţele puse în noi din copilărie”

0
1 Oct 2021 18:36:59
Gabriela Lupu
FOTO Matusciac
FOTO Matusciac

De curând s-a încheiat la Timişoara cea de-a 41-a ediţie a Festivalului Dramaturgiei Româneşti. Despre acest eveniment atât de important în peisajul cultural de la noi şi despre cum a remodelat pandemia omul şi arta am vorbit cu Ada Lupu Hausvater, manager al Teatrului Naţional ”Mihai Eminescu” din Timişoara.

Festivalul vostru are o tradiţie frumoasă.
 
Festivalul Dramaturgiei Româneşti este la ediţia cu numărul 41, prima ediţie a fost în 1980. Mi se pare extraordinar că un eveniment dedicat textelor de teatru româneşti şi spectacolelor montate pe aceste texte are loc de 41 de ani
 
neîntrerupt la Timişoara. Între timp a fost îmbogăţit cu o nouă componentă, un frate mai tânăr, dacă vreţi, FEST, Festivalul European pentru Artele Spectacolului. Acest eveniment vine într-o completare şi într-o panoramare a dramaturgiei româneşti. Este firesc să ne repoziţionăm într-un context internaţional foarte activ şi foarte dinamic. Iată ce se întâmplă acum chiar când artele spectacolului sunt într-o schimbare incredibilă la nivel mondial.
 
Ediţia din acest an se numeşte ”Seminţe.” De ce?
 
Pentru că seminţele reprezintă un nou început.
 
Cu ce ar trebui să începem?
 
Cred că prin a ne asuma fiecare o responsabilitate individuală fără a aştepta doar de la alţii să o facă. Cred că şi acesta este un prag pe care ar trebui să îl trecem, dacă putem, un prag care ne situează într-un context adevărat, democratic. Democraţie înseamnă şi să îţi asumi individual, cred eu, responsabilităţile şi să propui mai departe un demers pentru binele cetăţii.
 
Anul trecut aţi făcut festivalul în aer liber, pentru că aşa a impus pandemia, iar anul acesta, din fericire, aţi avut norocul de a face festivalul în sălile teatrului cu doar puţin timp înainte ca Timişora să intre iar în scenariul roşu.
 
A fost absolut minunat că am putut să ne regăsim cu publicul nostru în săli pentru că asta înseamnă teatrul: o experienţă comună. Ne-am dorit foarte mult şi, din fericire, am reuşit să refacem acest sentiment al comuniunii şi al comunicării dintre spectator şi actor, aceşti doi subiecţi ai actului artistic care mai bine de un an jumate au stat izolaţi şi, iată, că acest lucru se petrece din nou. Teatrele din Timişoara s-au închis din nou. Să sperăm că nu pentru multă vreme. Oamenii au trăit şi încă mai trăiesc sentimentul cumplit de frică, de panică, de neîncredere. Perioada festivalului a reprezentat un nou început în care noi am încercat să repornim motoarele.
 
Crezi că ne-a schimbat pandemia pe noi, ca oameni?
 
Pandemia aceasta ne-a oferit ocazia de a arăta într-o situaţie complet neaşteptată cum suntem. Nu cred că ne-a schimbat ci că a scos din noi ceea ce avea fiecare. Spre surprinderea noastră am văzut la unii reacţii la care nu ne-am fi aşteptat. A fost o situaţie ieşită din comun această pandemie mondială pe care umanitatea nu a mai experimentat-o de câteva sute bune de ani. Iar la vremea respectivă molimele erau cu totul altfel primite. Acum toată lumea comunică, toate lumea vorbeşte, ia legătura cu toată planeta în orice secundă, sentimentul că totul este foarte grav e foarte puternic.
 
FOTO Sorin Radu
 
Dar teatrul s-a schimbat?
 
Teatrul nu cred că s-a schimbat. Teatrul şi-a exersat în continuare rolul lui fundamental: activitate spirituală, culturală, educativă, umană, afectivă. Noi am lucrat şi în pandemie, cu actorii pe scenă şi transmisie live pe online, am continuat să montăm, să repetăm, să jucăm. Am realizat astfel că fiecare secundă de viaţă trebuie preţuită şi exploatată. Cred că dacă am învăţat cu toţii ceva din lecţia pandemiei este că imprevizibilul este uriaş, că poate apărea în orice secundă şi punctul de stabilitate este ceea ce faci acum şi aici. Aşteptare, amânare, cuvinte dintr-astea care te poziţionează în defensivă sau în pasivitate ar trebui pe cât este cu putinţă eliminate din vocabular sau utilizate din ce în ce mai puţin pentru că de fapt confortul nostru vine din ceea ce facem nu din ceea ce nu facem. Nu mai este timpul în care să amânăm pe mâine ce putem face azi.
 
Multe dintre spectacolele din festival erau pe texte care se întorceau la familie, la relaţiile dintre părinţi şi copii. Crezi că acesta a fost şi un timp al regândirii şi reaşezării noastre sufleteşti?
 
Da, am regăsit în aceste vremuri tulburi nevoia de familie, nevoia de rădăcini, nevoia de seminţele puse în noi din copilărie, de identitate, de afecţiune. O familie înseamnă mamă, tată, copii, bunici, relaţii de iubire, relaţii de parteneriat, manifestate şi prin nevoia de a fi alături şi de a avea pe cineva alături. Nevoia de a nu te simţi singur. Pandemia este o încercare afectivă foarte puternică din care umanitatea întreagă a avut de învăţat. Pandemia a fost (şi încă este) un duş extrem de rece pentru a trezi planeta din confortul materialist şi egoist al lui ”totul ni se cuvine nouă şi numai nouă” şi al lui ”oricât am avea de mult tot e prea puţin pentru noi”.
 
Am înţeles, spui tu, cât de vulnerabili suntem şi care sunt în realitatea lucrurile esenţiale?
 
Sper că despre acest lucru să-şi fi dat seama cei care nu îl ştiau deja pentru că sunt o mulţime de oameni care au conştientizat asta tot timpul. Dar mi-e teamă că pandemia a scos din fiecare doar ceea ce era de scos. Poate că unii chiar nu au datele sufleteşti necesare să înţeleagă. Dar pentru toţi ceilalţi să înveţi să spui lucruri bune, să înveţi să iubeşti, să înveţi să fii alături de familia ta şi de oamenii din jur este fundamental.
 
Timişoara este un şantier. Se pregăteşte intens pentru momentul în care va fi Capitală Culturală Europeană?
 
Timişoara este un şantier de ani buni. Se lucrează la faţa oraşului. Capitala Culturală Europeană s-a mutat în 2023. Se lucrează ceea ce e foarte bine. Aş opta ca cetăţean al României pentru ideea de a se lucra pentru binele societăţii în general şi nu doar pentru un eveniment. Mi-aş dori ca să ne pregătim nu numai pentru Capitala Culturală din 2023 ci şi pentru ceea ce va urma după aceea. Ca cetăţean român mi-aş dori să existe un proiect de ţară care să cuprindă planuri de dezvoltare socială, culturală, economică şi o preocupare enormă faţă de oameni, o preocupare sinceră şi transpartinică. Pe vremuri la economie politică învăţam că: ”politicul determină economicul şi economicul determină politicul.” Or, acum politicul determină totul. Şi economia şi cultura şi învăţământul, totul se supune politicului. E adevărat că oamenii de bună credinţă votează principii constructive, dar din urnă iese un politician cu un nume şi un CNP şi rămâne de văzut apoi dacă acest nume cu CNP-ul aferent îşi mai aminteşte după ce a ajuns la putere de principiile pentru care a fost ales.
 
 
Clădirea simbol a Revoluţiei, Opera din Timişoara, unde funcţionează şi Teatrul Naţional şi cel Maghiar şi cel German este şi ea în schele.
 
Da, se lucrează la faţadă de un an şi ceva deja. Aşteptăm să dispară schelele de pe faţadă, dar când se va consolida întreaga clădire nu ştim încă. Clădirea este în proprietatea Primăriei dar din instituţiile care funcţionează aici două, Teatrul Naţional Timişoara şi Opera Română Timişoara, sunt în subordinea Ministerului Culturii, iar Teatrul German şi Teatrul Maghiar, în subordinea Primăriei ceea ce face situaţia un pic mai complicată. Noi ne-am dori foarte mult să se refacă această clădire simbol. Drept este că Timişoara este o oportunitatea de studiu pe conceptul arhitecturii spirituale. Sunt foarte multe clădiri cu încărcătură spirituală iar oraşul are o energie şi o vibraţie aparte.
 
Când veţi reveni în săli, ce planuri aveţi?
 
Se lucrează la trei premiere. Una este ”Sonata Kreutzer” după Tolstoi, în dramaturgia şi regia lui Radu Iacoban, apoi un spectacol cu o tematică importantă, ”Vocile oraşului”, care vine în urma unui atelier al coregrafului şi regizorului Pal Frenak dedicat persoanelor cu dizabilităţi. Practic în acest spectacol vor juca actori de-ai noştri şi persoane cu deficienţe de auz. Şi mai avem un spectacol pe text românesc pe care îl va monta regizorul nostru Sabin Popescu care apoi se va pensiona. Va fi deci spectacolul lui dinainte de pensionare.
 
Anul aceste unul dintre cei mai importanţi actori ai teatrului, Ion Rizea, a luat Premiul UNITER. Ce ne poţi spune despre Ion Rizea?
 
Este un actor de un mare calibru. Timişoara poate fi mândră de Ion Rizea. Toată Timişoara, nu doar Teatrul Naţional. Este un artist al Timişoarei. A terminat Facultatea de Teatru la Timişoara, de la absolvire joacă pe scena Teatrului Naţional din Timişoara. Ca actor a avut un parcurs de dezvoltare excepţional.
 
Am văzut în festival şi spectacolul ”O noapte furtunoasă” montat de tine cu studenţii timişoreni în care, într-un mod foarte generos, doi actori emblematici ai teatrului, Ion Rizea şi Matei Chioariu, au jucat alături de viitorii actori ca într-un fel de predare de ştafetă. Cum s-a născut această poveste frumoasă?
 
În timpul pandemiei lucram online cu studenţii şi am ajuns la ”O noapte furtunoasă” pentru a-i învăţa să se raporteze la un text despre care cu toţii avem câte o idee. Avem în cap o imagine de Ziţa, de Veta, de Chiriac, de jupân Dumitrache, de Rică Venturiano... Pentru a-i motiva pe studenţi am apelat la doi actori puternici pentru a crea partiturile lui Jupân Dumitrache şi a lui Rică. Aveam nevoie de doi piloni şi i-am invitat pe Ion să facă Jupân Dumitrache şi pe Matei, Rică. Au fost foarte încântaţi de idee şi imediat au intrat în distribuţie alături de studenţii de la anul doi de master. Lucrul cu ei i-a inhibat poate la început pe tineri, dar cel mai important este că i-a motivat. A fost o formulă minunată de a învăţa de la nişte actori de clasă. Cred că studenţii trebuie să participe la repetiţiile actorilor profesionişti, să vadă spectacole. Eu şi colegii mei de la Regie aşa făceam când eram studenţi. Eram nelipsiţi de la repetiţii şi vedeam un spectacol şi de zeci de ori. Doar aşa înveţi să faci diferenţele de la o reprezentaţie la alta şi doar aşa înveţi ce înseamnă şi cum se face teatrul. Să asculţi, să vezi şi să înveţi. Gustul artistic se educă. E un proces. Eu sunt conferenţiar la Facultatea de Teatru din Timişoara şi încerc mereu să le întind o mână tinerilor să vină, să vadă, să lucreze pentru a căpăta încredere şi pentru a-şi dezvolta propriul sistem de valori. Dacă ai intrat la Facultatea de Teatru trebuie să vii la teatru. Altfel ce cauţi în meseria asta?
 
Cum eşti ca profesoară?
 
Sunt un om pretenţios în primul rând cu mine aşa că nu am un somn foarte liniştit noaptea. Mă gândesc mult, mă pregătesc pentru întâlnirile cu ei şi am întotdeauna emoţii. Încerc mereu să îi provoc să îşi nu închidă uşile minţii şi sufletului. Să caute, să întrebe. Profesia noastră este o formulă de a gândi. O formulă pe care trebuie să o înveţi. Nu poţi fi chirurg doar pentru că ţi-ar plăcea să faci operaţii. Trebuie să ştii cum. Acel ”cum” se învaţă. Îi provoc să fie curioşi şi vii chiar dacă de multe ori societatea noastră pare să nu te audă şi nu îţi răspunde chiar şi atunci când pui întrebări. Şi atunci tinerii noştri nu mai întreabă de teamă că oricum nu li se răspunde. Asta este foarte grav. Eu cred că ei trebuie să pună întrebări şi să ceară răspunsuri. Chiar dacă primesc mustrări sau priviri urâte. În momentul în care nimeni nu mai întreabă pe motiv că oricum nu primeşte răspuns societatea se închide şi ne întoarcem înapoi cu 40 de ani. Iar asta nu este de acceptat. Îi îndemn să citească şi să caute tot timpul. Să nu aşeze într-o formă convenabilă.
 
Trăieşti de ani buni în Timişoara, dar eşti bucureşteancă. Unde e acasă pentru tine?
 
Am în continuare buletin de Bucureşti. În Timişoara sunt la lucru. Sunt deja la al treilea mandat si voi sta la Timişoara cât voi avea treabă pe aici.
 
Articol apărut în revista Formula As 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările