Aerul de constantă seninătate

Thomas Mann a scris Iosif şi fraţii săi, una dintre marile lui capodopere, între 1933 şi 1944. După ce în anul 1929 primise Premiul Nobel pentru literatură.

Avem de-a face cu o vastă, o impozantă construcţie romanescă, gândită în patru părţi. Adică Istoriile lui Iacob,Tânărul Iosif, Iosif în Egipt, Hrănitorul. Primul editor al cărţii - S. Fischer Verlag - a respectat dorinţa romancierului - şi i-a publicat creaţia în patru volume distincte. Alte ediţii concentrează totul în trei volume.

Sunt, aşadar, mii de pagini, personaje nenumărate, acţiuni multiple, pline de tâlcuri, multiple istorii ale umanităţii care se întretaie, se suprapun, se contrazic. Epicul, povestea au valoarea lor, însă încă şi mai importante sunt dimensiunile filosofice ale scrierii. Centrul de interes rezidă în felul în care, supunându-se cerinţelor modernităţii, o modernitate care nu neagă defel limpezimea clasică a naraţiei, Thomas Mann a reuşit să conserve, transforme, metamorfozeze, interpreteze, în cheia epistemei, dar şi a modului de simţire a lumii specifice veacului al XX-lea noianul de evenimente, ridicate la putere spre a dobândi astfel semnificaţii biblice. Acele exemplarităţi care jalonează istoria umanităţii.

Cât din toate acestea se pot păstra într-o dramatizare al cărei rost este acela de a fi utilizată într-un spectacol fie el chiar lung, de aproape cinci ore? Cum poate fi transformat narativul în dramatic? În ce cheie se poate realiza spectacolul? Tradiţional, în costumele epocii sau într-o atemporalitate astfel gândită încât să devină vecină a modernităţii? Putem oare vedea un Iosif în blue jeans, aşa cum l-am văzut de atâtea ori pe Hamlet, sau un Iacob în costum ponosit de om trecut prin multe probleme ale vieţii şi un Zeu Faraon în elegante veşminte moderne?

FOTO Teatrul Orkeni Istvan

Un posibil răspuns oferă spectacolul regizat de Ascher Tamás şi Gáspár Ildikó la Teatrul „Örkény István” pe care l-am văzut în cele câteva zile (puţine) petrecute la a patra ediţie a Festivalului Reflex de la Sfântu Gheorghe (5-16 mai 2018).

E limpede. Semnatarii adaptării au acordat maximă atenţie clarificării poveştii. Din acest punct de vedere, cred că nu prea am avea motive să le adresăm reproşuri. Totul este relatat simplu, firesc, fără solemnităţi inutile. Cert e că s-a conservat extrem de bine filonul de umanitate fundamentală al montării. Căci ce e până la urmă Iosif şi fraţii săi decât istoria unei familii, familia lui Iacob şi a Rahelei, a celor 11 fii ai ei, dintre care unul, Iosif, are parte de un destin aparte? Îi este dat acestui Iosif să se întâlnească cu răul, are partea lui de noroc, se salvează şi graţie înţelepciunii sale, capacităţii lui de a prevedea viitorul devine, la rându-i, salvatorul unei părţi a omenirii. Duşmanilor le răspunde cu binele, înţelepciunea îl ajută să îşi transformă în aliaţi stăpânii.  În fine, lui Iosif, Iosif Hrănitorul, îi este dat să îşi reîntâlnească tatăl, fraţii, ocazie pentru o superbă lecţie de umanitate şi credinţă în voia Domnului care le rânduieşte pe toate. Se mizează pe atemporalitate. Se povesteşte într-o formulă întrucâtva îndatorată formulei brechtiene. Dialogurile, replicile sunt contrapunctate de relatări, descrieri, comentarii. Venite chiar din partea celor care interpretează pe unul dintre protagoniştii poveştii. Se trece rapid de la persoana întâi la a treia, de la implicare la detaşare. Ceea ce presupune un cuantum ridicat de efort actoricesc. Montarea păstrează un constant aer de seninătate.Învolburările există, dar sunt mai curând marcate decât aprofundare.

Există, din nefericire, momente în care se alunecă în păcatul de a transforma totul într-o suită de imagini asemănătoare celor din cărţile de popularizare în care preponderente sunt imaginea, culoarea, intenţia vădită de bombardare a retinei. Prima parte a spectacolului este destul de oarecare, curge leneş, cu reliefuri abia conturate, cea de-a doua se evidenţiază la capitolul culoare, este indiscutabil mult mai dinamică, mai plină de sevă, de viaţă, cea de-a treia ajunge la un plus de consistenţă filosofică.

FOTO Teatrul Orkeni Istvan

Rolul lui Iosif este jucat în decursul unei singure reprezentaţii de doi actori. Motivele transferului nu mi-au fost chiar foarte clare, nu ştiu dacă lucrurile se petrec astfel şi la reprezentaţiile budapestane. Cert e că Márton Patkós joacă remarcabil în primele două părţi, are ingenuitate, surprinde riguros formarea, devenirea lui Iosif, în vreme ce Csaba Polgár este remarcabil (lumina din ochii actorului, faţa-i senină fac mai mult decât o mie de vorbe sau de gesturi) în relevarea generozităţii personajului. Aceasta după ce l-a jucat la cote maxime de profesionalitate pe tânărul Iacob. Un Iacob matur de excepţie aduce în scenă László Gálffy. Din vasta distribuţie a spectacolului menţiuni aparte cred că merită cu prisosinţă Epres Attila, Vajda Milán,Znamenák István, Zsambor Jéger, Kerekes Eva, Kókai Tünde. Lor alăturându-li-se con brio  componenţii orchestrei. Adică Bartek Zsolt, Kákonyi Árpád, Murányi Marta, Szathmáry Judit, Szontág Márton

Teatrul „Örkény István” din Budapesta - IOSIF ŞI FRAŢII SĂI după Thomas Mann; Regia: Ascher Tamás şi Gáspár Ildikó; Decoruri: Iszák Lili; Costume: Szlávik Júlia; Video Juhász András; Dramaturgia: Ari-Nagy Barbara; Muzica: Kákony Árpád; Cu: Csuja Imre,Dóra Béla,Epres Attila,Ficza István, Gálffy László, Jéger Zsombor, Kerekes Éva,Kókai Tünde, Máthé Zsolt, Nagy Zsolt, Novkov Máté, Patkós Márton, Petö Kata, Polgár Csaba, Takács Nora Diana,Tenki Réka, Vajda Milán, Znamenák István, Zsigmond Emöke; Muzicieni: Bartek Zsolt, Kákonyi Árpád, Murányi Marta, Szathmáry Judit, Szontág Márton; Data reprezentaţiei: 12 mai 2018