Amintiri fulgurante din lumea literaturii şi a teatrului şi iarăşi decriptarea unei dedicaţii

Prin 1986, când repertoriul Teatrului Mic şi triumful premierelor care au consacrat Fenomenul Sărindari, m-am întâlnit prima dată cu Gaby Michăilescu, unul dintre marii impresari de teatru din prima jumătate a veacului 20.

Deopotrivă cronicar de teatru şi cunoscut autor al unor pitoreşti şi fermecătoare amintiri teatrale şi chiar al unei biografii apărute în 1939 sub titlul „Amintiri... Vinurile mele pritocite de Gaby Michailescu”,  la Editura ziarului Universul, biografie inspirată din viaţa lui Iancu Brezeanu, cel mai iubit actor al lui Caragiale şi care a jucat în distribuţia spectacolelor regizate pe scena Teatrului cel Mare de însuşi Caragiale.

Se ştie că la premiera spectacolului „O scrisoare pierdută” au asistat regele Carol I şi regina Elisabeta şi au aplaudat spectacolul şi pe autor.

În 1986, venind la teatru grăbit, n-am observat că la etajul întâi, pe o bancă din holul acestui etaj, se afla un domn în vârstă, gârbovit, însoţit ocrotitor de o doamnă. Şefa de cabinet m-a informat că cei doi mă aşteptau pe mine. I-am invitat în birou, unde am dat – cum se spune – cu ochii de Gaby Michăilescu, pe care demult mi-aş fi dorit să-l cunosc. Fireşte că, emoţionat, mi-am exprimat bucuria şi admiraţia faţă de această nesperată întâlnire şi astfel am aflat că renumitul Gaby Michailescu, oltean născut la Craiova, se ambiţiona, la 76 de ani, să  urmărească cu o vie curiozitate lumea teatrului. Cu acest prilej, Gaby Michăilescu mi-a oferit cartea de amintiri „Vagonul de turneu”, editată de Editura de Stat Meridiane, cuprinzând pe foaia de gardă această dedicaţie:

„Din nevăzut şi dintre stele ajungă până la tine, impetuosule Dinu Săraru, aste nostalgice suveniruri, chemare a teatrului adevărat... Ia-te după ea şi nu te lăsa! Poţi face multe – să-ţi prinzi floricica de câmp, cu care ai venit pe lume la butoniera teatrului ce conduci, binemeritînd cu străşnicie de la strălucirea Thaliei. Gaby Michailescu, decembrie 1986.”

Cu un scris caligrafic, cu peniţa muiată în cerneală, cred, cum se făcea pe timpuri. Dedicaţia vine să mărturisească peste timp preţuirea pe care Gaby Michăilescu o acorda Fenomenului Sărindari şi care mă emoţionează şi astăzi, după aproape o jumătate de veac, carte pe care o păstrez alături de istoriile  teatrului românesc din biblioteca mea.

P.S. Ce bine ar fi ca pe o scenă a Teatrului Naţional de astăzi să se joace „Scrisoarea pierdută”, iar oamenii politici ai vremii noastre să asiste la reprezentarea ei, sigur în varianta lui Sică Alexandrescu, cel care a pus în scenă spectacolul după caietul de regie al lui Caragiale, caiet pe care marele regizor îl păstra în biblioteca sa, cuprinzând atâtea rarităţi bibliofile.