Amintiri fulgurante de la Teatrul Mic

Ajuns nonagenar, mă potopesc, cum e şi firesc, amintirile şi m-am gândit să aleg dintre acestea pe cele inspirate de prietenia cu oameni de seamă, care mi-au îmbogăţit, înfrumuseţat şi înnobilat viaţa.

Astăzi, aşadar, voi încerca să evoc personalitatea unui mare pictor, Iancu Pacea, aflat, atunci când eram director la Teatrul Mic, preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici.

Era un bărbat înalt, frumos şi fermecător, care ştia că e frumos şi întotdeauna răspândea în jur o bucurie a bărbatului al cărui farmec concura cu marea lui pictură.

Dar, până să evoc această prietenie, va trebui, în tableta viitoare, să mă întorc neapărat la prietenia care m-a legat o viaţă de tânărul artist, viitor pictor şi grafician de rezonanţă mondială, Eugen Mihăescu, cel care m-a şcolit - ca să zic aşa - în descoperirea universului plastic, bucurându-mă de întâlnirea cu pictorii şi graficienii din generaţia lui, studenţi la Arte Plastice, şi cu profesorii şi maeştrii lor.

Îmi amintesc, astfel, în treacăt, până la tableta viitoare, de vizita pe care am făcut-o împreună cu Eugen Mihăescu în atelierul marelui sculptor Baraschi, când colegii lui Eugen, viitori mari sculptori Apostu, zis Beţiguş, şi Victor Roman, uceniceau şlefuind bronzul statuii lui Caragiale pe care, când eram director general la Teatrul Naţional, am aşezat-o, cu aprobările de rigoare ale timpului, în faţa Navei-Amiral a Teatrului Românesc.

Dar să mă întorc la Iancu Pacea, preşedintele - cum am mai spus - Uniunii Artiştilor Plastici, îndrăgostit de teatru, mai ales de spectacolele Teatrului Mic, devenit, prin repertoriu şi reprezentaţii, Fenomenul Sărindar.

Atunci am fost inspirat, zic eu azi, să-i propun lui Iancu Pacea să facă o expoziţie de pictură cu tablourile lui în foaierul Teatrului Mic şi să deschidem expoziţia la viitoarea premieră.

El a fost de acord şi mi-a propus să facă această expoziţie cu tablouri inspirate din spectacolele Teatrului Mic şi astfel, într-o bună şi fericită zi, holul Teatrului Mic a fost gazda unor mari pânze reflectând scene din spectacolele teatrului şi cu unele portrete ale marilor actori în rolurile din aceste spectacole: Valeria Seciu, Ştefan Iordache, Carmen Galin, Leopoldina Bălănuţă sau Mitică Popescu. Expoziţia a avut un mare răsunet în rândul spectatorilor Teatrului Mic şi, generos, Iancu Pacea a dăruit protagoniştilor portretele pictate de el.

Era un artist iubit în lumea artiştilor plastici şi nu numai şi m-am onorat în vremea aceea de multe ori, în atelierul lui, asistându-l fermecat cum pictează.

În timpul acela, Teatrul Mic a găzduit în holul lui şi o expoziţie cu ceramică de Horezu, talere semnate de un olar, artist amator,Victor Vicşoreanu, pe care îl descoperisem în atelierul lui din uliţa Olarilor de pe dealul Horezu. Era un ţăran în jurul vârstei de 50 de ani, uscat ca un sfânt de pe icoanele ţărăneşti, cu un chip de culoarea pământului pe care îl picta şi-l smălţuia şi care, inspirat, apela după exploatarea înfăţişării clasice a talerelor de o viziune modernă, geometrică, asemănătoare unei roţi a norocului cu linii multicolore în vopselele pregătite de el în care descoperise, surprinzător, albastrul de Voroneţ.

L-am chemat pe Iancu Pacea să vadă expoziţia şi să-l cunoască pe artistul amator, distins cu premii privind arta populară şi, cucerit de talerele acestui ţăran amator, a acceptat propunerea mea de a-l declara, în calitatea sa de preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, drept membru al Asociaţiei profesioniştilor. Aşa a fost acest Victor Vicşoreanu, unicul artist amator recunoscut drept profesionist.

Întemeiată astfel generozitatea lui Iancu Pacea s-a împlinit şi prin această recunoaştere.

Mai târziu, Iancu Pacea a devenit socrul unui alt mare artist al vremilor din urmă, unul dintre cei şapte ucenici studenţi ai marelui Corneliu Baba, pe numele lui Zamfir Dumitrescu, un bărbat la fel de frumos ca Iancu Pacea,  ales şi el la rândul lui preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici, recunoscut şi ca autor al primului tratat de perspectivă din universul plastic românesc şi care, în aripa intrării din dreapta a Navei Amiral, deschisese o galerie permanentă cu tablouri semnate de el şi recunoscute internaţional.

Despre întâlnirea şi prietenia mea cu Zamfir Dumitrescu, în tabletele viitoare.