Amintiri „Naţionale“

Un scriitor important, creator al unei proze fastuoase, înecată în metafore cuceritoare, cu o personalitate puternică, viguroasă, mereu frapantă, fost şi director al „Naţionalului“, de care, în tinereţe mai ales, m-a legat o strânsă prietenie şi de familie şi de copii, prietenie care a rămas ani

întregi doar în amintire şi intactă doar în subtextul ei stanislavskian, m-a sunat într-o dimineaţă, în timpul în care eu însumi eram director al „Naţionalului“, cerându-mi imperios să se întâlnească urgent cu mine, chiar în biroul ce fusese nu prea demult şi al lui.

Am încercat să-l conving să nu ne întâlnim „oficial“, dar el a insistat să mă vadă, aşa cum spuneam, în biroul de slujitor al primei scene.

A doua zi dimineaţa la ora 9, cum ne înţelesesem, se afla în rama uşii biroului meu care îl aştepta deschisă.

M-am ridicat să-l întâmpin, însă m-a rugat să rămân la locul meu în scaunul lui Ion Ghica. A închis uşa hotărât şi s-a aşezat în fotoliul din stânga biroului. Fierbea. Era alb la faţă, îi tremurau buzele. Masiv cum era, părea că se chinuie să-şi facă loc în fotoliu şi să-şi ţină totuşi umerii drepţi.

S-a uitat la mine cu ochii lui albaştri înneguraţi de durere şi a început:

- Nemernicii ăia de la teatrul ei au dat-o afară pe fiică-mea.
- Şi?! – întreb eu.
- Şi nu mai lucrează nicăieri.
- Ba, lucrează!, zic eu.
- Nu ţi-am spus că nu mai lucrează nicăieri?!
- A, lucrează! - repet eu.
- Unde lucrează?
- La Teatrul Naţional.

Scriitorul se uita la mine cu aceiaşi ochi înneguraţi şi părea împietrit. Apoi s-a ridicat brusc şi temperamental cum era s-a îndreptat spre uşă.

- Acolo e biblioteca – am zis eu –, uşa e mai la dreapta, ai uitat-o.

Surâdeam trist, mă zguduise durerea prin care trecuse până la întâlnirea cu mine, a nimerit în sfârşit clanţa şi a ieşit lăsând uşa întredeschisă.

Cu numai câteva zile mai înainte se opusese discutării în Secţia de Literatură a Academiei, din conducerea căreia făcea parte, a recomandării acad. Răzvan Theodorescu de a fi primit şi eu în Academie.

Prietenia noastră a continuat, în subtextul ei stanislavskian, iar în ultimii ani ai vieţii lui a redevenit caldă şi plină de farmecul care ne înconjurase la început.

P.S.: Un eveniment teatral cu orgolii şi merite onorante în lumea  teatrului cunoaşte ciclic de câţiva ani buni scena VIII din actul 3 al comediei „D-ale carnavalului“, când Ipistatul spune cu multă naivitate că a câştigat lozul: „Iar eu, domnule, inchipuieşte-ţi noroc“!