Anda, Anda, cu parfum de flori şi zumzet de albine...

L-am copiat mai sus pe Horaţiu Mălăele care a pus vorbele astea în titlul unui spectacol. Nu l-am văzut, sper să nu fie un sens pe dos a la Horatiu…şi mai sper ca el să nu se supere fiindcă le-am alăturat numelui unei colege dragi ANDA CAROPOL.

Prin 1978 Anda şi Horaţiu apăreau împreună cu Gilda Marinescu într-un spectacol adorabil, Inele, beteală, cercei, după schiţe de Caragiale regizat de un delicat maestru al scenei, George Rafael la Teatrul Nottara. Anda era atunci în plină glorie. Rolul Ofeliei din Hamlet, spectacolul antologic în regia revoluţionară a lui Dinu Cernescu o propulsase în fruntea clasamentului tinerelor speranţe ale scenei româneşti într-un moment plin de …speranţă.

În Inele… erau toţi trei un  zumzet. Jucăuşi, ludici peste măsură, amuzanţi şi deştepţi, livrându-ne un Caragiale seducător, mai prietenos şi mai român. În acele zile senine ale teatrului din bulevard cu Lovinescu la cârmă şi colegi unu şi-unu, Anda Caropol s-a putut împlini ca actriţă, punând bazele unei personalităţi cu prestanţa pe care am respectat-o cu toţii mai apoi. Actoria mai era încă o meserie stimată. Când treceau pe stradă auzeai pe urmele lor: Uite-o pe Anda Caropol, uite-o pe Liliana Tomescu, uite-l pe Iordache….

La începuturi, ca ingenuă recomandată pentru rolurile de copilă pură, romantică Anda Caropol, blondă şi cu nasul în vânt a jucat multe roluri în care aceste trăsături naturale plus seducţia erau esenţiale, făcând-o simpatică publicului. În Casa onorabilă de Horia Loviescu (1968), în Henric al IV lea de Pirandello ( În rolul Frida Anda Caropol emană o perversitate crudă şi totodată gingaşă, Revista Teatrul 1966), în Bună seara Domnule Wilde cu Pittiş, Melania Cârje, Mariana Mihuţ şi Stefan Iordache, un regal de bun gust şi bucurie artistică. Au urmat rolurile grele (Hamlet) dar şi afirmarea în experimente precum Cinci romane de amor, după Teodor Mazilu, Noi subsemnaţii, sau Calandria de Bernardo Dovizzi da Bibbiena, o reeditare a truvaiurilor commediei dell arte cu stilul şi lustrul mătăsurilor de epocă (scenografia Sică Rusescu, regia Costin Marinescu).

Şi au venit vremurile mai grele când toate o luaseră razna ân ţara asta, inclusiv teatrul. Anda şi-a construit mai departe însă cariera în acelaşi teatru Nottara unde venise de la Cluj cu de acum decenii în urmă. Dorinţa ei de a fi pe scenă a fost întotdeauna mai mare decât micile regrete vis a vis de rolurile care i se ofereau. Le-a jucat însă pe toate cu aceeaşi dăruire şi dorinţă de mai bine. Prezenţă discretă în colectivul teatrului, păstrând în acelaşi timp calde legături de prietenie cu toţi colegii pe care merge şi azi să-i vadă în diferite spectacole, Anda Caropol este nu doar un nume consolidat al teatrului românesc ci şi un exemplu de normalitate. N-a caracterizat-o excentricitatea. Ea spune că e timidă. Poate, dar noi din afară am apreciat acel bun simţ, acea bună creştere de care a dat dovadă întotdeauna. Am iubit şi iubim la Anda şi modul ei de a ştii să se facă utilă, adesea indispensabilă, contribuind cu mica ei părticică de elan la creativitatea atât de necesară oricărui gest teatral. Prietenia ei e o cinste pentru cei cărora le-o acordă şi ştiu că în Anda poţi avea nădejde la bine şi la greu. Am petrecut cu Anda multe ore în teatru şi în afara lui vorbind despre spectacole, roluri, căutând piese, bucurându-ne de câte un succes sau întristându-ne de un eşec sau pierdere. Printre actorii de la Nottara, Anda Caropol răspândea linişte şi siguranţă…. cu parfum de flori şi zumzet de albine.

Nu ştiu dacă-i place natura, îi plac în schimb animalele, asta ştiu, şi nu e o Ex, cum îi cerea rolul din piesa cu acelaşi nume de Aldo Nicolai unde era vorba despre femeile singure tânjind după sex-appealul pierdut. Anda Caropol e încă pe scenă şi nu e o Ex din nici un punct de vedere. Aşa se întâmplă când ştii să iei viaţa cum este.

La mulţi ani, Anda!