Andreea Bibiri la Teatrul de artă

Cui îi e dor de Andreea Bibiri, această actriţă specială şi deosebit de talentată poate să o vadă revenind pe scenă după retragerea într-o misterioasă penumbră, la Teatrul de artă.

E un mic teatru particular pe strada Sfântul Ştefan cu o carte de vizită onorabilă unde se joacă spectacolul O femeie singură având drept unic interpret pe mai sus lădata Andreea Bibiri. Dintr-un text mai vechi al lui Dario Fo, (pe fluturaşul promoţional mai e trecut cu minuscule şi un alt nume lizibil doar cu lupa. Şi apropo, de ce această grafie improprie mai ales în cazul vedetei?!)… o monodramă cu oarecare circulaţie în lumea scenei (am văzut-o acum vreo doi ani pe Ioana Crăciunescu în rol) realizatorii spectacolului, regizorul Daniel Grigore Simion, scenograful Adrian Pitica şi Andreea Bibiri însăşi fac pretextul unui spectacol agreabil, fără idei noi despre condiţia femeii dar cu o abordare proaspătă în privinţa atitudinii faţă de temă. Şi asta mai cu seamă datorită protagonistei care adoptă un ton subtil transformând confesiunea acestei femei singure, persecutată de machismul unui partener grobian (din spusele ei) într-o ocazie de a se amuza autoironic pe seama unor isme (feminismul e unul dintre ele) lipsite de conţinut.

Încuiată în casă de soţul gelos care o tratează ca pe un obiect sexual, femeia povesteşte episoade din viaţa ei cotidiană lângă un bătrân libidinos (socrul) bebeluşul plângăcios, telefoanele de control şi… un curtezan îndrăgostit,o altă pacoste. O singură replică din text indică pentru apariţia ei costumaţia bizară (palton şi bocanci de ski), motiv pentru care actriţa are o apariţie de extraterestru purtând acele încălţări care-i atârnă greu de picioare şi un fulgarin căptuşit cu buzunare din care scoate treptat obiectele necesare situaţiilor din text. Sunt elemente de recuzită cvasi simbolice în măsura în care nişte eşarfe diferit colorate pot sugera de pildă personajele cu care intră în relaţie în povestea ei, într-un joc de-a teatrul… cu păpuşi. Andreea urmează fidel aici indicaţiile regizorului (!!!), deşi cred că s-ar fi descurcat şi fără aceste sarcini destul de dificil de gestionat (ca şi mutarea de acolo-acolo a unei uşi care se luminează la ţanc, pentru a indica prezenţele umane). Inovaţia scenografico-regizorală este în obsesia ei de originalitate cel puţin bizară, rămânând să ne închipuim că realizatorii au vrut să îmbogăţească teatral premiza literară. Inutil însă fiindcă miza şi premiza spectacolului sunt tot pe seama Andreei Bibiri, care s-ar fi descurcat şi fără (plus o balustradă cu flori artificiale pe care le udă tot artificial) rămânând aceeaşi minunată actriţă (v-o amintiţi în Sonia din Unchiul Vanea?) pe care  o vom vedea în curând într-un rol shakespearean de anvergură la teatrul ei de bază, Bulandra.

În spectacolul de la Teatrul de Artă puteţi să o reîntâlniţi în ipostaza acestei femei singure, căreia-i împrumută cinismul ei intelectual, distanţarea ironică şi mai ales resursa de sensibilitate din care se hrănesc atitudinile personajului faţă de iubire, căsnicie,copii, părinţi, bărbaţi într-o eră a sexului care pe vremea lui Dario Fo era doar la început. Actriţa reacţionează însă conform prezentului punând în final mâna pe o armă, simbolică evident cu care trage în tot ce-i pică în cale. E convingătoare în tot ce spune şi face, are farmecul nativ pe care i l-am admirat dintotdeauna şi ştie să-şi adapteze cu măsură mijloacele locului şi situaţiei în care o pune spectacolul (aviz amatorilor!). Adică, vorbeşte cu ton adecvat, cultivă detaliul făcând confesiunea să sune adevărat. Naturaleţea ei nu e însă banalitate, tăcerile, replicile sunt studiate ca şi paşii rari şi apăsaţi care valorofică simbolic costumul, motiv pentru care scenograful ar trebui să-i mulţumească (Nu-i de colea să târăşti timp de o oră prin scenă tonele unor clăpari). La sfârşit, de sub capişonul alb al fulgarinului, Andreea zâmbeşte complice publicului şi mica sală a independenţilor se transformă brusc într-o comunitate de prieteni. Misiune îndeplinită!