Andriy Zholdak, regizor genial sau doar excentric?

Trebuie să te numeşti Andriy Zholdak ca să poţi să spui public, cu Silviu Purcărete de faţă: ştiţi când voi vorbeaţi despre el şi cu el, eu mă uitam pe fereastră la pomi şi vedeam acolo unduirea unei femei, fiindcă pentru mine arta înseamnă sexualitate.

Acesta e Zholdak, regizorul ucrainian adoptat cândva de Sibiu şi apoi de mai tot teatrul din România unde şi-a găsit şi aleasa, respectiv soţia. Deşi spune că aici e a doua sa patrie, locuieşte la Berlin şi montează mai mult în Germania.

Dialogul pe care George Banu l-a iniţiat cu artistul nonconformist la FITS 2021, a început cu câteva rememorări ale carierei acestuia (e născut în 1962) spectacole care au uimit sau au îngrozit prin radicalism şi violenţă , cum ar fi acel O zi din viaţa lui Ivan Denisovici realizat la Sibiu, de la care eu şi alţii ca mine am plecat la pauză înfricoşaţi, sub lătrăturile câinilor aduşi de la şcoala de dresaj pe şantierul viitoarei săli Thalia, unde a avut loc spectacolul. Am apreciat în schimb dansul fotogramelor din inedita adaptare după O lună la ţară de Turgheniev pe care George Banu îl evaluează ca suprarealist, ca şi alte spectacole ale lui Zholdak de la Sibiu sau din Ucraina natală, până la recentul Rosmersholm de la Teatrul maghiar din Cluj, o capodoperă realmente, în care rafinamentul imaginilor şi eclerajelor îl concurează pe acela al detaliilor din jocul interpreţilor. (Festivalul a programat online Idiotul, o realizare mai veche care are meritul între altele să ni-l reamintească pe regretatul Virgil Flonda.)

Discuţia însă s-a purtat în jurul mai sus citatei ziceri despre artă şi sexualitate, pentru că dezvoltând Zholdak încerca să ne explice relaţia dintre teatru şi viaţă, aceasta din urmă aflându-şi pentru el, expresia ultimă şi maximă în sexualitate. Inelegant cu vârsnicii pe care-i consideră prin prisma acestui semn de vitalitate, uscaţi, regizorul-estet a încercat să teoretizeze cu privire la viziunea sa despre teatru din perspectiva schimbului de energii presupus de relaţia sexuală. (abordarea are ceva freudian) Era o metaforă evident fiindcă nu am văzut în spectacolele sale naturalisme de această factură, capitol la care îl concurează cu succes spaniolul Rodrigo Garcia. O metaforă, menită însă să indice drept scop al spectacolului un maxim energetic pe care dacă-l atinge asemeni corpurilor care se contopesc, poate considera că a detonat bomba ce va exploda mai apoi în public.

Când a fost întrebat însă despre operă către care înclină acum preferinţele regizorului, având cum s-a văzut o agendă copleşitoare de solicitări, Andriy Zholdak a fost obligat să nuanţeze afirmaţiile, rămânând la o comparaţie simbolică prin care asemuieşte opera cu o regină ce vine în faţa noastră împodobită de diamante dar care încet-încet îşi pierde vlaga, suflul vital transformându-se sub ochii spectatorilor în cadavru ( citat din memorie).

Şi cu toate acestea, cu toate constrângerile, convenţiile pe care opera le conţine şi impune, după cum a ţinut să puncteze George Banu evocând libertatea de creaţie din teatru, ea- opera pare să ocupe azi locul întâi în preferinţele şi preocupările regizorului care a vorbit pe larg despre experienţele recente de la Lille, Freiburg, şi altele care urmează la Wagner Bayreuth sau Salzburg.

Opera e un paliativ, calmează, are vocaţie terapeutică, au decis cei doi. Lucur necesar vremurilor noastre. Parţial valabil s-ar putea conchide după ce implicarea masivă a regizorilor de teatru în operă a produs bulversare şi un modernism pe care unele comunităţi îl resping (vezi MET, Metropolitan Opera din New York unde domneşte spiritul conservator).

La teatru în schimb, e adevăr, e viaţă, zice Zholdak. Eu trăiesc, simt, ademenesc ca un maniac o femeie pe care o posedă şi după aceea ..îi ia gâtul. Iar indicaţia lui favorită către actori e: Să-l mănânci pe partener!

Multe s-au scris şi s-au spus despre acest regizor plin de paradoxuri care poate vedea în muzică legătura cu cerul, cu Dumnezeu şi în teatru pe copilul care simte citind în zborul păsărilor, primejdia. Uneori însă Zholdak nu ştie unde să se oprească pentru ca aceste gânduri chiar să se împlinească.

De aceea gesturile sale ne par uneori excentrice şi ne contrariază ameninţând convingerea că ne aflăm cu adevărat în faţa unui talent ieşit din comun.

Acum, la Sibiu, căutându-şi vorbele cu privirea în pământ Andriy Zholdak pare a trădat o anume fragilitate. Nu mai e artistul sigur de sine cum voia uneori să pară arborând o figură biruitoare ci mai degrabă visătorul timid care caută să-şi aducă fantasmele pe scenă.

Şi...în zadar a încercat profesorul George Banu, care se ştie că îl apreciază până la simpatie, să-l aducă la obiect propunându-i arzătoarea problemă: operă versus dramă/teatru, Andriy Zholdak a rămas mai degrabă, enigmatic.