ANIVERSARE Monica Davidescu, la 45 de ani: „Faptul că pot evada într-o altă identitate pentru două ore de spectacol mă ajută să merg mai departe”

Născută la Câmpina pe 6 august 1972,  actriţa Monica Davidescu împlineşte astăzi 45 de ani. A absolvit Facultatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia actorie, la clasa profesorului Grigore Gonţa. Înainte de a fi actriţă a fost învăţătoare, dansatoare şi model. Îi place ceea ce face. Se străduieşte să-şi facă meseria cât mai bine şi cât mai sincer cu putinţă. Pentru toamnă, pregăteşte noi spectacole la TNB şi la Metropolis.

Text de Loreta Popa

„M-am născut la ţară, într-o familie de oameni săraci, sau normali aş putea spune. Mama a murit când eu aveam 3 ani. M-a crescut bunica din partea tatălui. Am făcut liceul, apoi am venit la Bucureşti să fac figuraţie la televiziune şi am intrat în lumea la care visam. Acum mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu o întâlneam pe mamaie din Bucureşti, cum îi spun eu, importantă pentru mine, nu pentru restul lumii, Radu Elena. Ce mă făceam dacă nu mă întâlneam cu Brânduşa Novac, care mi-a zis: «Tu rămâi la mine în trupă!». Aş fi plecat înapoi la mine la ţară şi aş fi fost învăţătoare.

Ce mă făceam fără întâlnirea cu Grigore Gonţa, profesorul meu, fără întâlnirea cu directorul Teatrului Naţional, Dinu Săraru, care are un cult pentru actori şi care a luat 40 de actori tineri ai Naţionalului şi le-a dat  roluri, i-a pus să dea interviuri.

Ne-a pus să jucăm orice, oricând. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru oamenii importanţi pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului! Sunt mândră că am jucat alături de actori mari, alături de oameni de la care am avut ce învăţa, am jucat alături de oameni pe care îi respect foarte mult.

Poporul acesta are personalităţi mari, chiar dacă prin meseria pe care o au sunt simpli muncitori sau directori de teatru. Întâlnirile cu ei au făcut ceea ce sunt azi”, mărturiseşte Monica Davidescu într-un interviu.

A descoperit scena în clasa a doua, la serbarea anuală de sfârşit de an şcolar, care în satul ei era un eveniment (Vistieru, comuna Şotrile, judeţul Prahova). A recitat poezia „Mama“ de Mihai Eminescu. „A fost un sentiment foarte bizar şi o experienţă emoţională intensă. Am recitat frumos, cu intonaţie, cu sens al cuvântului”. Aştepta aplauze furtunoase, dar sala înmărmurise, oamenii ascultaseră plângând poezia ei şi nu ştiau ce să facă, să-şi ascundă lacrimile, să îmbrăţişeze emoţia sau să o aplaude pentru modul în care cuvintele ei au readus drama familiei ei şi totodată recunoştinţa pentru bunica şi tatăl ei, care au crescut-o atât de frumos.

Aplauzele de după au făcut-o să creadă că destinul ei e să spună cuvinte frumoase pe scenă. Nu ştia ce înseamnă asta, doar îşi imagina. După terminarea facultăţii, a muncit la câte două proiecte în acelaşi timp, s-a pregatit şi a învăţat tot ce credea că nu ştie şi a rămas în priză până acum.

Experienţele de viaţă de până acum au făcut-o mai puternică, dar, din păcate, nu mai întrezăreşte un viitor luminos, şi asta din cauza situaţiei sociale în care români sunt puşi la zid doar pentru că îndrăznesc să fie umani, pentru că au curajul să ia atitudine. Concluzia la care a ajuns este că cine ia atitudine este „ucis” puţin câte puţin în fiecare zi în ţara numită România.

„Spune-i lui Dumnezeu planurile tale şi ai să-L faci să râdă.

De mult nu îmi mai fac planuri, şi asta nu pentru că nu aş avea idei sau aş duce lipsă de activitate, ci pentru că trăiesc în România, ţara guvernanţilor hoţi, ţara amânărilor la nesfârşit, ţara în care trebuie să aştepţi ca să poţi fi lăsat să realizezi ceva, ţara în care doar ţi se promite, dar unde nu se mai întâmplă lucruri bune, ţara în care, dacă eşti creativ, eşti amendat şi pedepsit, dacă eşti bun şi ai grijă de cineva amărât eşti dispreţuit şi pus la zid, ţara în care trebuie să faci lobby pentru a munci cinstit sau pentru a ajuta fără interes nişte fiinţe”.

Trăieşte ca oricare om cinstit, de pe o zi pe alta. Se mulţumeşte cu piesele în care joacă la Teatrul Naţional, un loc pe care îl iubeşte şi îl respectă. Joacă la Teatrul Metropolis, un loc unde se redescoperă. Trăieşte făcând lucruri normale pentru sine şi pentru cei din jur. Din viaţă a învăţat să nu aibă încredere în nimeni, pe scenă a învăţat să ofere încredere partenerilor şi să primească în acelaşi timp. „Faptul că pot evada într-o altă identitate pentru două ore de spectacol mă ajută să merg mai departe. Din experienţa pe scenă am învăţat să fiu cinstită cu mine însămi şi să fiu sinceră cu ceilalţi, chiar dacă, aplicând aceste lucruri în viaţă, am de pierdut”, afirmă actriţa.