Teatru

articolul anterior articolul urmator

Anti-establishment

2
18 Mar 2022 14:52:00
Doinel Tronaru
Ipu „moare“
la Petroşani
Ipu „moare“ la Petroşani

Orice operă de artă serioasă, demnă de acest nume, se situează, într-un fel sau altul, împotriva aşa-zisului establishment, a „burgheziei“, cu un termen mai vechi, a celor care „închipuie războaie, / măceluri şi noroaie“ (M. Florian), aşa cum vedem şi acum, iar un text de referinţă din comunism, nuvela „Moartea lui Ipu“ a lui Titus Popovici, nu face excepţie. O dramatizare a fost montată recent la Petroşani de către regizorul Sorin Militaru.

A fost odată un autor numit Titus Popovici, unul dintre cei mai importanţi ai întregii perioade comuniste... A făcut senzaţie debutând, la numai 25 de ani, cu două romane extrem de solide şi bine construite, „Străinul“ (1955), urmat de „Setea“ (1958), care l-au transformat instantaneu într-un star al tinerei literaturi comuniste. Tânărul scriitor, extrem de inteligent, abandonează parţial literatura propriu-zisă şi continuă devenind cel mai important scenarist de film al întregii ere comuniste.

Un „star“ literar al epocii de aur

Contribuţia lui Titus Popovici la istoria cinematografiei româneşti nu va putea fi niciodată supraestimată, iar importanţa şi inteligenţa scenariilor sale este de domeniul evidenţei. În paralel, cititorii au putut „savura“ sub semnătura sa şi alte texte relativ scurte: nuvela „Moartea lui Ipu“ (1970) şi „romanele cinematografice“, care dezvoltau scenarii de film, „Columna“, „Mihai Viteazul“ şi „Judecata“ (plecând de la filmul „Horea“), plus două piese de teatru, „Puterea şi Adevărul“ şi „Passacaglia“, reprezentate intens alături de alte texte pentru scenă.

Senzaţie va face Popovici şi după 1990, când, în deplină libertate, publică mai întâi mini-romanul „Cutia de ghete“, operă inclasabilă, una dintre cele mai bune satire şi demascări ale „epocii Ceauşescu“, veritabilă literatură de sertar. După prematura dispariţie a scriitorului, în 1994 (într-un accident auto, speculat a fi un asasinat politic), îi apar, spre sfârşitul decadei anilor ’90, alte două opere de referinţă, romanele memorialistice „Disciplina dezordinii“ şi „Cartierul Primăverii (Cap sau pajură)“, ambele satire teribile ale nomenclaturii comuniste, în linie kunderiană.

„Condamnaţi la moarte“

De ce reamintesc toate acestea? De curând, mi-am procurat textul „Moartea lui Ipu“ (ediţia a II-a, 1971, ilustrată minunat de Done Stan), curios de arcanele scrisului tituspopovician, iar coincindenţa (sincronicitate?) a făcut să văd şi un spectacol de teatru după această nuvelă, montat la Petroşani de regizorul Sorin Militaru. După cum se ştie, textul lui Popovici a stat la baza a două ecranizări cinematografice: „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte“ (1972) – cel mai bun film, hélas, al regizorului Sergiu Nicolaescu, cu Amza Pellea şi copilul Cristian Şofron (foto dreapta), după un scenariu al autorului inspirator – şi „Condamnat la viaţă“ / „A Farewell to Fools“ (2013), film pasabil, realizat de un regizor mediocru, Bogdan Dumitrescu-„Dreyer“, cu „idiotul“ de Depardieu (nu în sens dostoievskian, din păcate).

„Moartea lui Ipu“ – lucru evident acum, la peste 50 de ani de la apariţie – nu este un text despre al doilea război mondial sau o poveste „cu nemţi“, cum probabil a fost marketată iniţial de autorul său, pentru ochii cenzurii comuniste. Textul lui Popovici este un atac împotriva establishment-ului de oricând şi de oriunde, a aşa-numitei „burghezii“ (desigur, implicit şi împotriva celei comuniste, nomenklatura, numită deseori „burghezia roşie“), cea care are şi ţine pe mână toate „cheile“ unei societăţi, fie ea şi o comunitate restrânsă, cum e cazul aici („stâlpii societăţii“, aşa cum îi numea Ibsen, notabilităţile, „oamenii onorabili“, cum se insistă şi aici să li se spună).

„Farmecul discret al anti-establishment-ului“

Personajul lui Ipu nu este decât un raisonneur al acestei situaţii, are şi el păcatele lui, nu este „uşă de biserică“. Aşa-zisa lui „moarte“ nu este altceva decât un pretext pentru a-i strânge împreună pe toţi aceşti „ipochimeni“ şi a le arăta adevărata faţă, iar pentru Popovici / Militaru, în versiunea actuală, de a-şi exercita flerul satiric. Este o umanitate larvară, buñueliană (cea din filmul celebru, dar şi din „Îngerul exterminator“), dominată de propriile instincte, dar şi de „voinţa de putere“ schopenhaueriană. De la Thanatos la Eros şi înapoi nu este decât un pas, prin conceptul freudian al „libido“-ului (preconizat de „fluidul vital“ al lui Balzac), iar autorul dramatizării, Daniel Oltean (dramaturg premiat de UNITER acum câţiva ani), nu ezită să-l facă.

În plus faţă de textul iniţial al lui Popovici, Oltean sexualizează cât poate relaţiile dintre personaje, rezultând un „moment al adevărului“, în care devine clar că toată lumea înşeală (sexual), în acea mică comunitate, pe toată lumea, iar femeile cel puţin gravitează în jurul personajului seducător, prin masculinitatea brută a puterii, al ofiţerului german (afrimian ar fi fost ca şi bărbaţii s-o facă). Preotul, notarul, medicul („stâlpii societăţii“ ibsenieni, dar şi cu un puternic discurs naţionalist, „patriotic“: „ţărişoara mea“, cum ar fi spus Caţavencu), se declară victime, dar nu pregetă să sacrifice şi să trimită la moarte un nevinovat, pe „nebunul satului“, Ipu.

„La mort de Ipu n’aura pas lieu“

Militaru pedalează şi pe tema morţii, secundară oarecum în nuvelă. La un moment dat, toată lumea are impresia că Ipu a murit, înainte de a se împlini ritualul macabru şi de a fi predat pe mâna nemţilor, dar acesta se dovedeşte doar a fi adormit („să mori, să dormi“). Ce înseamnă să fii mort? Trăia Ipu cu adevărat până atunci, în ipostaza de „nebun al satului“? Era el mai „viu“ decât onorabilele notabilităţi ale localităţii? Ce înseamnă să fii un „mort în viaţă“, deja sacrificat, cum pare a fi Ipu la un moment dat?

Imagine din spectacol

În final, Ipu nu va muri („la mort de Ipu n’aura pas lieu“), aşa cum prevăzuse încă din preambul copilul-raisonneur al spectacolului. Ipu nu poate muri, el este nemuritor, pentru că el reprezintă „viaţa“ reală, opusă „morţii“ („cadavre vii“) de care suferă „burghezia“, establishment-ul, „făuritorii de arme“ (Krupp/„Căderea zeilor“ viscontiană) şi de războaie („care fac doar prostii, / închipuie războaie, / măceluri şi noroaie“, aşa cum cânta Mircea Florian în „Paralele intersectate“).

Un copil cu multă personalitate

Spectacolul „Moartea lui Ipu“, după Titus Popovici (dramatizarea: Daniel Oltean), a fost montat de regizorul Sorin Militaru la Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu“ din Petroşani (manager: Irina Burghiu-Anuţoiu). După cum se ştie, Popovici a ales ca raisonneur al acţiunii pe un copil, cel care (simbolic) „îi condamnă pe toţi la moarte“, iar preambulul spectacolului este dat de descrierea relaţiei speciale dintre el şi „copilul mare“, zănatecul Ipu. Militaru se serveşte acum de un interpret foarte bine ales, convingătorul Matei Şchiopu (cealaltă variantă de distribuţie: Rareş Tudoraşcu).

Interpretul rolului titular, Ciprian Vultur, este actor al Teatrului de Nord din Satu Mare, ca şi Stelian Roşianu (interpretul doctorului). Distribuţia este completată de Corina Vişinescu, Daniel Cergă, Mihai Sima, Simona Codreanu, Andrada Dobre, Alexandru Cazan, Oana Liciu-Gogu, Dorin Ceagoreanu, Sergiu Fîrte, Izabela Badovics, Nicoleta Niculescu, Oana Crişani, Radu Tudosie, Laurenţiu Vlad şi Cliuţa Şuşu. Scenografia este semnata de Wilhelmina Kuron Bekesi, iar muzica spectacolului de compozitorul Ovidiu Iloc.

Citeşte şi: „Plastic“: Un clasist bun e un clasist mort



Spectacol-eseu de fiica lui Aureliu Manea

Celălalt spectacol văzut la Petroşani a fost „Regele, bufonul şi domnii şobolani“, adaptare după Matei Vişniec, regia: Muriel Jakab-Manea (fiica regretatului regizor Aureliu Manea, un nume de referinţă al teatrului românesc), scenografia Eliza Labancz. Este o deconstrucţie a toposului (shakespearian) al regelui şi bufonului (bufonul nu mai este aici un „apărător“, salvator, tămăduitor al regelui său, ci mai degrabă îi poartă sâmbetele, punându-se la dispoziţia mulţimii înfuriate), un text-eseu din care Jakab-Manea a eliminat foarte mult, dându-i formă scenică. „Regele, bufonul şi domnii şobolani – fabulă barocă, farsă, bufonerie şi mascaradă de Matei Vişniec – este oglinda unei lumi în derivă, imaginea unui univers aflat într-o evidentă criză“, spune regizoarea.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Radu Udrea
18.03.2022, 15:15:18

Dupa amprenta imprimanta adanc in memorie de catre jocul lui Amza, dupa Passacaglia jucata de Iures, mi-ar fi greu sa ma dau cu incercarile epigonilor de azi, doar daca nu iti faci mari sperante anticipat si le consideri simple ecouri ale operei originale si nicidecum reinterpretari moderne. Caci daca ar fi, atunci cu cine? Actori nexa, scenaristi, mira-m-as, cam nu, vorba lui nea Bachus in filmul sau. Poate cei care nu stiu originalul, sau nu suficient de profund sa incerce sa isi construiasca o viziune culturala proprie bazata pe stilul contemporan, la fel de solid si rezistent ca zona seismica Vrancea...

Vlach lives matter
22.03.2022, 20:48:27

Încă 1 minerit de Leninii noștri îmbrăcați în straie noi după 90

-9 (9 voturi)
Modifică Setările