Avangarda #14 - invitată, Rodica Mandache

Episodul XIV aduce în faţa publicului podcast-ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu, o prezenţă specială, un nume important al teatrului românesc, doamna Rodica Mandache. O discuţie despre generaţia de aur a titanilor scenei româneşti, despre ignoranţa sau necunoaşterea celor tineri şi fisurile din pedagogia teatrului, dar şi despre preţul pe care îl plăteşti, ca actor, pentru atingerea lui Dumnezeu prin talent.

Episodul poate fi urmărit aici

Cunoscută de publicul larg în special de pe scena teatrului Odeon sau a Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”, Rodica Mandache a jucat atât în faţa cortinelor autohtone cât şi în distribuţii rezultate în urma unor colaborări internaţionale de mare succes, precum: „Maestrul şi Margareta”, „Delir în doi, în trei, în câţi vrei” sau „Lumânările ard până la capăt”, şi a apărut în mai mult de 30 de filme, printre care: „Căsătorie imposibilă”, „De ce are vulpea coadă?”, „Buletin de Bucureşti”, „Visul unei nopţi de iarnă” sau „Iarna bobocilor”. De asemenea, doamna Rodica Mandache este şi autoarea unei cărţi de suflet: „O carte frumoasă despre un om frumos – Ovidiu Iuliu Moldovan”, o carte despre viaţa şi activitatea marelui actor, care i-a fost prieten apropiat. O discuţie interesantă despre generaţia de aur a teatrului românesc şi prieteniile din culise, amintiri legate de George Constantin, Ovidiu Iuliu Moldovan şi alte nume mari ale scenei noastre, despre trăirile şi năzuinţele actorului, despre vulgaritatea lumii contemporane, precum şi despre marile roluri din viaţa actriţei Rodica Mandache.

Bilete pentru festival. O întâmplare de poveste

Ionuţ Vulpescu: – Bună ziua! O bucurie astăzi la Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu! Invitata mea este actriţa Rodica Mandache. Mulţumesc foarte mult că aţi acceptat invitaţia mea să avem această discuţie!

Rodica Mandache: – Dar nici că se putea altfel! Am în cap de câte ori mă gândesc că eraţi ministru de o săptămână-două şi ne-am întâlnit la Teatrul Naţional. Vorbeam amândoi. A venit şi Caramitru. La un moment dat, v-aţi întors către mine şi mi-aţi spus: „Acum cred că sunteţi extrem de fericită că mâine începe Festivalul Enescu.” Şi eu am spus: „ – Domnule ministru, să ştiţi că e prima dată în viaţa mea de când e Festivalul Enescu când nu am niciun bilet. S-a întâmplat.” Şi a doua zi dimineaţă, la uşă, a venit cineva şi mi-a adus un plic cu bilete la toate spectacolele.

I.V. – Cred că la ediţia din 2015 a Festivalului Internaţional „George Enescu”.

R.M. – Am avut o toamnă sau un sfârşit de vară tare fericit! A şi fost o ediţie foarte bună!

I.V. – A fost o ediţie extraordinară, cea din 2015. Eram şi sigur că o să mergeţi la toate concertele. Nu erau bilete risipite.

R.M. – Eu merg oricum, dar atunci am avut şi ceva din aerul unei regine care e aşteptată acolo. Faptul acesta că un bărbat, a doua zi dimineaţă, îţi trimite dorinţa materializată mi-a făcut tare bine şi îmi face bine şi în ziua de azi.

I.V. – Festivalul „George Enescu” e unul dintre lucrurile cele mai bune pe care le are România şi ar trebui să avem grijă de el şi pe viitor. Din păcate, s-a prăpădit un mare pianist, unul din cei mai mari muzicieni pe care i-a avut România, şi care a venit la ediţia din 2013, unde a cântat şi a impresionat Sala Palatului împreună cu Daniel Barenboim. O seară memorabilă! E vorba de Radu Lupu.

R.M. – A fost un pianist extraordinar de când era tânăr, că eram aceeaşi generaţie. Era extraordinar, în afară de faptul că era un pianist nemaipomenit! În clipa când se urca pe scenă, simţeai o metamorfozare a publicului. Publicul, în clipa aceea, era schimbat faţă de cum era înainte de a apărea el.

I.V. – Avea o expresivitate extraordinară! Unul din marii interpreţi ai lui Schubert! Cum v-aţi apropiat de muzică? Sunteţi o actriţă foarte bine cunoscută pentru rolurile din teatru şi din film.

R.M. – Eu sunt din Iaşi, un oraş academic care chiar aşa a şi rămas, cu toate necazurile pe care le are epoca noastră. Am făcut o şcoală foarte bună. Existau încă profesori care există în tine, încă există în tine, chiar şi la vârsta asta. Şi părinţii erau într-un fel educaţi, pentru că ne trimiteau cu forţa la concerte. Şi şcoala te trimitea: îmi amintesc că aduceau la liceu concerte simfonice în sala de sport, care era uriaşă. Să ştiţi că la început – vorbesc de fraţii mei şi de ceilalţi – când mi se dădea ceva, eram ca cineva însetat rău şi trebuia numaidecât să fiu acolo. Eu voiam să fiu acolo. Poate că nu eram de la început atentă. Mai râdeam, mai vorbeam, ne mai pişcam. Dar a rămas ceva foarte solid şi cred că şcoala ar trebui să facă asta, pentru că e un fel de a educa înăuntrul fiecărui copil.

I.V. – Deci şcoala v-a apropiat de muzică.

R.M. – Şcoala şi părinţii care mă trimiteau. Nici nu mergeau tot timpul cu mine.

O generaţie de aur

I.V. – Dar actriţă când aţi ştiut că o să fiţi?

R.M. – Dintotdeauna. Toţi în jurul meu recitau, spuneau că vor să se facă actori, actriţe. Eram la o şcoală de fete şi, până nu demult, una dintre ele a spus: „Toate am vrut să fim actriţe, dar a fost numai ea. Ea ne reprezintă.” Era ceva foarte intim. Nu recunoşteam, în gura mare nu spuneam, nu recitam. Aveam ceva al meu, un secret. Şi când am terminat liceul, m-am dus facultate. Erau foarte multe şanse. Comunişti – comunişti, dar să ştiţi că erau extrem de bine organizaţi în ceea ce priveşte educaţia copilului şi şcoala.

I.V. – Câţi eraţi în an? Câţi colegi aţi avut?

R.M. – Cred că 40, în total. Am fost una din cele mai bune serii din facultate. Am fost în serie cu Valeria Seciu, cu Caramitru, cu Mariana Mihuţ, Ogăşanu, Costel Constantin, Ilinca Tomoroveanu, Florina Cercel, Ovidiu Iuliu Moldovan. Adică eu nici nu ştiu să spun. Când fac lista, întotdeauna uit pe cineva, pentru că toţi erau buni. E o mare şansă pentru un student să aibă în dreapta, în stânga, în faţă, în spate să aibă pe cineva foarte talentat. Nici nu mai ai timp să fii invidios, nu mai ai timp să nu te ţii de treabă. A fost o mare şansă. Fugeam la examenele celorlalţi, ca şi cum ni se dădea un premiu. Ţin minte examenele celorlalţi.

I.V. – Cu ce profesori aţi avut examenul?

R.M. – L-am avut pe A. Pop Marţian, care era un profesor – de altfel, existau nişte profesori dedicaţi catedrei, Beate Fredanov, şi asistent erau Octavian Cotescu şi Cojar. Erau foarte buni toţi. Am scris o carte despre Ovidiu Iuliu Moldovan, pentru că am simţit nevoia. Dar, de fapt, am scris despre generaţia noastră. Cu două săptămâni înainte de lansarea cărţii, l-am sunat pe Pino şi i-am spus: „Nu poate să apară cartea fără să ne întâlnim.” Într-un an, ba mi-a spus că se operează, ba avea alte poveşti, era foarte ocupat, într-adevăr era foarte ocupat. Până la urmă a zis „bine”. Şi ne-am întâlnit, iar în interviul acela, parcă vorbeam eu. Adică aveam aceleaşi păreri despre facultate, despre învăţătură, despre profesori, despre colegi. Am fost foarte mândri toţi de seria în care eram.

I.V. – Era o solidaritate de generaţie, erau un context care v-a apropiat sau de ce s-a întâmpla asta?

R.M. – S-a întâmplat că aşa a vrut Dumnezeu. Am avut aceleaşi defecte pe care le au toţi studenţii. Lipseai, întârziai, te îndrăgosteai. Era foarte solidă şcoala. Era o şcoală care ea te obliga. Când mă uit la studenţii mei… Acum trei zile am avut nişte scene, în care încercam să le spun cum era şi e ca şi cum vorbesc despre cum e clima pe Marte. Adică nici nu îi interesează, nici nu vor să ştie şi nici n-or să ştie, şi nici n-or să poată. Chiar dacă ar avea talent.

Nu se poate fără Cehov

I.V. – Am avut o discuţie recent, la acest podcast pe care îl găzduiesc, cu profesorul Lazăr Vlăsceanu, sociolog, autor canonic în ceea ce înseamnă reforma învăţământului superior, mai cu seamă. Am avut ecouri extraordinare la această discuţie, despre nişte date, nişte statistici uluitoare, despre cum se înfăţişează astăzi învăţământul românesc. Sunt nişte cifre care ne întorc foarte mult chiar în perioada dintre cele două războaie, în ceea ce priveşte analfabetismul în România. De ce credeţi că şcoala şi-a pierdut prestigiul?

R.M. – E un scenariu foarte bine pus la punct, distrugerea şcolii. Nu e „de ce?” şi eu pot să răspund. E un lucru care a săpat. Dacă distrugi şcoala, distrugi tot. Se distruge absolut tot. Eu sunt în acţiune, pentru că am studenţi şi încă ştiu. Sigur, unii pot să fie uman mai educaţi, alţii mai puţin educaţi. Vorbesc despre ei acum, nu despre educaţie. Asta nici nu mai există. Vin copiii la şcoală, deci studenţi, şi nu ştiu nimic. Dar nimic. Cu două serii în urmă, le-am spus: „– O să facem Dostoievski.” „– Doamnă, pe noi nu ne interesează ruşii, pentru că sunt comunişti.”, „– Dostoievski, cred că nu a fost comunist”, am spus eu. „– Şi nu putem să trecem prin facultate fără Cehov, fără Gorki. Nu se poate.” Şi explicam.

I.V. – E greu în teatru fără Cehov, totuşi.

R.M. – Ei puteau renunţa la el liniştit. Nu au cu ce să compare.

I.V. – Atunci de ce vor să se facă actori? Că sunteţi profesoară de actorie, asta predaţi.

R.M. – Şi am fost o profesoară bună pe parcurs.

I.V. – Adică nu aţi fost atât de exigentă cu ei.

R.M. – Am fost foarte exigentă cu ei, cumplit.

I.V. – Aşa cum au fost şi profesorii dumneavoastră.

R.M. – Da. Şi tot ce m-a durut pe mine am crezut că nu o să fac niciodată şi, dimpotrivă, am făcut. Dar toate seriile acelea în care am fost într-adevăr foarte dură şi mă doare sufletul acum când mă gândesc la duritatea pe care am avut-o… Acum la început de aprilie a fost ziua mea. M-au sunat toţi. Au scris toţi lucruri incredibile. Alex Bogdan mi-a zis: „ – V-aduceţi aminte când a fost ziua dumneavoastră şi ne-aţi pus muzică, şi atunci am aflat eu că există Mendelssohn Bartholdy, şi de atunci…”

I.V. – Eu am văzut cât de mult vă preţuiesc. Am fost de mai multe ori la Gala „Hop”, pe care o organiza UNITER, şi ne-am întâlnit de multe ori la mare, la Costineşti, cu tinerele generaţii, cu tinerii absolvenţi de la UNATC şi nu numai. Şi am văzut cât de mult vă apreciază şi vă simpatizează.

R.M. – Dar joc şi cu ei. Joc la teatru. Acum a făcut Dragoş Galgoţiu un spectacol minunat, din Gellu Naum, Ceasornicăria „Taus”, şi doi dintre studenţii mei joacă; sunt extraordinar de buni în spectacol. E un spectacol minunat! Gellu Naum te obligă. Ori eşti bun, ori eşti prost. Dar e foarte bun spectacolul! Şi am avut aşa o bucurie uitându-mă. Spui că totuşi n-ai trăit degeaba.

“Dintre noi toţi, el e la etajul 10 şi noi începem de la 7 în jos, toţi.” – George Constantin, legenda teatrului românesc

I.V. – Dar de ce credeţi că vor să se facă actori tineri de astăzi?

R.M. – S-ar putea să le placă meseria. Chiar dacă unii dintre ei văd altceva, mai superficial, ambalajul. Dar sunt foarte puţini aceştia. Mie, în acea serie extrem de talentată, dimensiunea miraculoasă a meseriei mi-au dat-o cei care aveau cei care aveau mai puţin talent decât noi. S-ar putea ca ei să fi fost talentaţi, dar pentru că noi eram chiar foarte talentaţi, o parte dintre noi, ei au muncit într-un fel! Îi vedeau cât de greu le e lor să facă ce noi făceam foarte uşor.

I.V. – Cine a fost şeful de promoţie al acelei generaţii de aur?

R.M. – Au fost foarte mulţi şefi de promoţie. A fost un actor pe care îl ştiţi mai puţin. Mircea Andreescu, de la Braşov, care a fost şef de promoţie şi a fost într-adevăr cel mai bun, şi a şi rămas un actor extraordinar. Lui i-a plăcut să stea acolo, la Braşov. Sau nu a avut ceva de vedetă. Nici George Constantin nu a avut ceva de vedetă.

I.V. – Era o vedetă care se impunea de la sine.

R.M. – Era cel mai mare. Ţin minte că a venit la Radio şi era aşa de necăjit, şi Ştefan Bănică – senior, că trebuie să spun, că ăştia nici nu mai ştiu că a existat şi altcineva – l-a întrebat: „– Nea George, dar ce ai păţit?”, „– Uite, mi-a luat carnetul miliţianul ăsta de aici.”, „– Care? Hai cu mine!” Şi l-a luat, s-au dus la miliţianul ăla şi i-a spus: „– Mă, tu i-ai luat carnetul lui Nea George Constantin?”, „– Da, să trăiţi!”, dar ăla era deja în genunchi. „– Păi nu ţi-e ruşine? Dar tu ştii cine e nea George?” El nu ştia cine era George Constantin. Asta era povestită de George. El a povestit.

I.V. – Cu George Constantin se întâmplă un lucru extraordinar, cum a transmis talentul acesta formidabil şi lui Mihai, dar şi nepotului, care e foarte bun. Matei este un actor în devenire foarte bun! Eu l-am văzut la UNATC şi e foarte bun.

R.M. – Foarte, foarte bun! Şi sunt nişte copii buni. Şi Maria. Sunt copii foarte buni, toţi sunt foarte cuminţi.

I.V. – Deci cel mai talentat totuşi e George Constantin, din generaţia aceea.

R.M. – Dintre noi toţi, el e la etajul 10 şi noi începem de la 7 în jos, toţi. Şi acum, şi atunci. Era ceva cu el că te treceau fiorii numai când vorbeai cu el. Şi acum mi se face pielea găină. Era o cuminţenie a talentului pe care o avea. N-avea nimic vulgar. Toţi avem gloria, talentul, bucuria, fanii. El nu avea nimic de genul ăsta. Când intra într-un rol, ţi se arăta faţa nevăzută a lunii. Era cu totul ieşit din comun.

Ovidiu Iuliu Moldovan – un actor care are operă

I.V. – De cine aţi fost cea mai apropiată dintre colegi? O prietenie care să reziste în timp şi dincolo de scenă?

R.M. – De Mircea Andreescu am fost foarte apropiată. Şi nu l-am mai văzut de 100 de ani. L-am văzut la un festival la Iaşi şi era ca şi cum a trecut o zi. Deci a fost ceva foarte solid. Am fost prietenă cu Ovidiu Iuliu Moldovan. Poate că de aceea am scris şi cartea. Deşi eu l-am cunoscut mai bine pe Ovidiu acum, când am scris cartea. Adică a venit ca cineva de departe şi l-am cunoscut acum.

I.V. – Cartea se cheamă O carte frumoasă despre un om frumos. De ce era frumos Ovidiu Iuliu Moldovan şi ce îl particularizează în constelaţia asta extraordinară de mari actori români? Ce avea care era numai al lui?

R.M. – A avut o istorie în familie cumplită. El e ardelean. Tatăl lui a fost ucis. Eram în clasă şi habar nu aveam de multe lucruri, cum eşti la vârsta aceea, aveam 17 ani. Institutul nostru era deasupra Teatrului Bulandra, de la Izvor. Un institut superb, o frumuseţe! La cutremur s-a mutat şi acolo nu ştiu ce se întâmplă acum, în minunea aia de institut. Eram la etajul 2 şi când îl chema cineva la poartă, că nu era voie să intri, el mă lua de mână şi îmi spunea: „– Hai cu mine că poate e tata!” Ani de-a rândul s-a întâmplat lucrul ăsta. De asta era frumos. Era frumos pentru că avea în el o candoare a sentimentelor şi o dorinţă de a fi fericit! N-a fost fericit deloc. Era frumos pentru că era atât de îndrăgostit de meseria asta, încât toţi cei de la Naţional – Ilinca Tomoroveanu îmi aduce eu aminte că mi-a spus: „– Să ştii că el e foarte respectat de tot teatrul.” Deci noi vorbeam de unul de-al nostru. Absolut toată lumea vorbea despre el ca şi cum avea nişte trese de general. Era un om care are operă. Nu toţi avem sau foarte mulţi nu au. Adică te uiţi, au jucat mult, au avut o viaţă, dar nu... El e un actor cu operă, cu roluri peste care nu poţi să treci, Doamne, fereşte! Cum e rolul din „Horia, Cloşca şi Crişan”, unde l-a jucat pe Horia. La Dan Piţa a avut rolul din „Dreptate în lanţuri”. Extraordinar! A făcut „Caligula”, şi nu numai, la Teatrul Naţional. A jucat Richard al II-lea şi s-a înmănuncheat cumva cu destinul lui. Şi e un om frumos pentru că tot timpul a fost foarte bolnav. Şi un timp îndelungat spunea: „– Nu ştiu ce e dincolo. Mă fascinează, mă sperie, mă interesează ce e dincolo.” Deci a trăit câţiva ani la rând cu asta.

A nu se amesteca actoria cu managementul de teatru

I.V. – Puţină lume ştie că Ovidiu Iuliu Moldovan trebuia să fie şi director la Teatrul Naţional din Bucureşti şi, în ultimul moment, se pare că a fost decizia lui să nu accepte această funcţie.

R.M. – A fost ceva amestecat. Eu nu cred că un actor este un bun director şi că poate fi un bun director.

I.V. – Caramitru a fost un bun director.

R.M. – Da, o parte din directoratul lui a fost foarte bună! O parte, în ceea ce priveşte actorii, grija de ei, mai puţin. N-a ştiut să facă asta. Sau nu s-a înţeles cu ei. Sau era foarte uşor de rănit. Iar cei tineri sunt ca orfanii, ca cei crescuţi de lupi.

I.V. – Deci credeţi că managerul de teatru trebuie să fie din afara meseriei de actor, din anturaj, din lumea teatrului, dar nu neapărat actor.

R.M. – Asta e părerea mea şi nu pot să am alta. Dar există un dramaturg englez, Osborne, care a scris „Priveşte înapoi cu mânie”, „Cabotinul”, care în clipa când Laurence Olivier a fost numit directorul Teatrului Naţional din Londra, el a scris un articol uluitor. Îl iubea, îl admira pe Laurence Olivier, pentru că a scris „Cabotinul” pentru el. Şi nu numai asta, nici nu puteai să nu îl admiri. Dar scrie cum nu este bine să fie directorul unui teatru şi îi dă toate calităţile pe care le are ca actor. Alea sunt impedimentele. Cred că astea sunt impedimentele. Au fost şi foarte mulţi actori care au putut conduce. Eu nu am prins aşa ceva. Dorina Lazăr e o directoare bună, dar e o mai bună actriţă.

Dar dacă drepturile omului or să distrugă lumea?

I.V. – Pentru că am ajuns aici, e o discuţie şi zilele acestea cu evaluarea managerilor teatrelor care sunt în subordinea Primăriei Generale a Capitalei. S-a discutat în ultimele săptămâni  despre Teatrul Naţional, după dispariţia regretaţilor Ion Caramitru şi Ioan Onisei. În general, la noi se personalizează şi se vorbeşte mult despre nume, despre substantive proprii şi e important. E însă doar o parte din discuţie. Din interiorul meseriei căreia i-aţi dedicat decenii din viaţă, care credeţi că sunt problemele reale ale actorilor şi ale mediului teatral din România?

R.M. – E o zarvă acum. E un haos. E ceva haotic în care ne învârtim cu toţii. Nu mai ştie nimeni nici ce e bine, nici ce e rău. Ion Caramitru, cu foarte multe defectele lui şi cu foarte multele calităţi ale lui, în clipa când a dispărut, pur şi simplu s-a decapitat mişcarea teatrală. UNITER-ul, Teatrul Naţional, tot. Îmi aduc aminte că am vorbit cu el atunci şi i-am spus: „– Tu trebuie să rezolvi toată problema asta cu actorii tineri.” Ei nu ştiu să se poarte, nu ştiu ce vor. Lumea nu are numai drepturi. Drepturile omului o să distrugă lumea. Ei nu au numai drepturi, au şi responsabilităţi. Or, nimeni nu vorbeşte despre responsabilităţile astea. Un actor are următoarea responsabilitate: să ştie că lucrează într-o meserie colectivă, să îi respecte pe ceilalţi pe scenă, în timp ce joacă într-un spectacol, să-i respecte pe ceilalţi pe culoar, să-i respecte în tot ce fac, pentru că materialul acela, drojdia aceea care se pune în aluat, este această bună înţelegere. Dacă nu este asta, nu creşte aluatul. Nu ai cum să faci spectacole bune. Degeaba e ăla talentat, ăluia îi iese bine rolul şi aşa mai departe. Nu se poate. Şi dacă faci greşeli şi îţi dai seama după aceea că ai făcut greşeli şi spui după aceea: „Vai, ce greşeală am făcut!”, e trist, e foarte trist. Tot aparatul dintr-un teatru se răzvrăteşte, nu numai actorii. Se răzvrătesc şi cei de la juridic, cei de la birouri, cei de la organizare. Un director – că mă uit la biata Dorina Lazăr – care e bun director şi ştie să conducă un teatru; ei bine, un director nu mai poate conduce, dacă e lovit din toate părţile cu cuţitele.

I.V. – Deci credeţi că atmosfera nu e cea mai prielnică.

R.M. – Nu e numai atmosfera. E vorba de ce am spus – care sunt îndatoririle. De pildă, la teatru, dacă citeşti de la Teatrul Mare, care a ars, era un îndreptar în care se spunea: „N-ai voie să vorbeşti tare în teatru, de cum intri.” Asta e ceva atât de important, căci asta presupune ceva, un respect, o dorinţă de a te pregăti, de a-ţi pregăti sufletul, de a te pregăti pentru povestea pe care o să o trăiţi împreună. Eu nu cred că există un lucru mai extraordinar ca teatrul! La teatru, te duci şi stai umăr lângă umăr, şi gândeşti la fel, te bucuri, înţelegi. Era o poveste cu cel care a scris „Peter Pan”, şi a făcut această dramatizare după „Peter Pan”. Şi directorul teatrului, care scotea banii din buzunar ca să facă spectacolul, care costa mult, i-a spus: „– Uite, o să lăsăm 12 locuri prin sală, împrăştiate, goale, că o să vină 12 spectatori.” Şi tot îi aşteptau. Până la urmă au venit. Erau copiii de la orfelinat. Şi au fost presăraţi în toate locuri în sală, iar copiii ăştia râdeau când trebuiau să râdă, plângeau când trebuiau să plângă. Şi sala, întâi şi întâi a fost ofuscată, dar după un sfert de oră, au preluat starea adevărată, bună, candoarea, bucuria de a fi copil şi aşa mai departe. Cred că asta e.

I.V. – Spuneţi că e o regulă nici măcar nescrisă, mai veche, e adevărat, ca atunci când intri în teatru să fii discret şi să nu vorbeşti tare.

R.M. – Să nu trânteşti uşa, să nu scuipi, să nu fâşâi covrigi, multe lucruri care s-au încălcat. Am fost acum o lună la Covent Garden. Exista respectul impus peste tot, cum trebuie să fie. Am mai fost cândva şi lucrurile sigur că peste tot uşor se schimbă. Lumea e schimbare, lumea s-a schimbat foarte mult şi o să se schimbe şi mai mult. Trebuie să avem grijă să nu se dărâme. Toţi stâlpii ăştia de care trebuie să ţii seama, dacă îi dărâmi, cade toată şandramaua.

Absenţa fricii dă naştere vulgarităţii. „Noi nu eram un popor vulgar, acum suntem!”

I.V. – Stâlpii societăţii. Când eşti actor şi eşti pe scenă, şi ai în faţă publicul, care e foarte atent la tot ceea ce faci, la tot ceea ce spui, în acea atmosferă, tu ce simţi ca actor, când eşti pe scândura aceea, ce lume ai în faţă, ce vezi?

R.M. – Este o chestie greu de explicat, pentru că în clipa când eşti pe scenă, ai un partener, publicul. Fără public nu exişti, fără public nu poţi procesa. El îţi trimite o undă, tu îi trimiţi alta. Ele se unesc. Joci şi când joci bine ştii precis că ai trimis un flux şi el îţi vine înapoi, şi îţi dă senzaţia că s-au împlinit cererile pe care ţi le-ai impus, în ce priveşte meseria ta. Publicul e de respectat, dar şi el cu anumite legi. Nu o să trebuiască niciodată să cobori. Noi nu am fost un popor vulgar,  acum suntem. Dar nu am fost niciodată, nici chiar în condiţii foarte grele. Chiar în timpul comunismului, noi nu eram vulgari. Acum suntem un popor foarte vulgar.

I.V. – Din ce vine vulgaritatea asta? La ce vă gândiţi când spuneţi asta?

R.M. – Din lipsa de restricţii, lipsa de frică. Am studenţi cărora le-am spus: „Facem Măsură pentru măsură de Shakespeare, şi personajul principal este frica.” Şi m-am uitat, nimic. Nu le este frică de absolut nimic. Nu le e frică să te jignească. Cred că mai am puţin şi mă iau la bătaie, neştiind că eu sunt o bătăuşă zdravănă.

I.V. – Dumneavoastră de ce v-a fost cel mai tare frică în viaţă?

R.M. – Verbul meu este „a avea curaj”. Sunt o curajoasă. Şi au trecut multe peste mine. Chiar mi-am făcut şi o imagine: o pădure întunecată, noaptea, plină de primejdii pe care nu le vezi şi trebuie să ajungi până în capătul celălalt, unde e lumina. Şi uite că am reuşit mult. Dar frică îmi este. S-ar putea să fiu o fricoasă şi de asta spun că sunt foarte curajoasă. Pentru că un om curajos este cel care îşi îngenunchează frica şi o calcă în picioare. Mi-a fost frică de trădare. Mi-aduc aminte că eram la şcoală şi am înţeles aşa de bine Calul troian. Am fost singura din clasă care a spus: „Dar cine a băgat acel cal troian în cetate, în Troia?” Cine l-a băgat, că el nu putea să zboare? Deci cineva a trădat. Am fost foarte exactă în ecuaţia asta cu trădatul. De multe lucruri mă tem.

I.V. – Avem „cai troieni” printre noi?

R.M. – Nici măcar. Toată lumea trăieşte pe apucate. N-are nimeni nicio rigoare, niciun rău. Acum e aşa, acum e aşa.

I.V. – Am vorbit despre Iaşi, despre începuturile dumneavoastră. Aţi venit la facultate, la UNATC, apoi aţi jucat, aţi făcut teatru şi film. Aţi avut multe roluri la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Teatrul Odeon.

R.M. – La Teatrul Naţional am avut într-un timp. Pe urmă, nu am mai fost la Teatrul Naţional. Am fost la Teatrul Naţional din Iaşi. Şi am jucat la toate teatrele din Bucureşti. Am jucat şi în provincie chiar, la Brăila.

I.V. – Eu voiam să vă întreb care este locul unde v-aţi simţit cel mai bine ca actriţă? Unde se simte ea acasă?

R.M. – Pe scenă. Nu contează unde e. Am şi jucat peste tot. Nu pot să spun că-mi sunt străine. Dar am jucat mult şi în underground. Adică joc şi cu foarte mulţi actori tineri. La ora asta, mă simt foarte bine la Teatrul Mic, unde joc în „Legături primejdioase”. Nu am un rol foarte mare. Joc cu o echipă de tineri extraordinară, în care sunt fascinată să stau şi să-i ascult. La repetiţii am stat de la început până la sfârşit, deşi e o piesă de patru ore. Îmi place talentul când e în desfăşurare. Îmi place când talentul e cuminte, cum sunt ei. Îmi place suferinţa care e mocnită şi aşteptarea că într-o zi o să fie soare.

Cât de scump se plăteşte şansa de a pune, din când în când, „un deget în barba lui Dumnezeu”?

I.V. – Care este rolul la care ţine cel mai mult Rodica Mandache, rolul care a exprimat cel mai bine calităţile ei de actor?

R.M. – Am fost foarte norocoasă, pentru că în anul I s-a îmbolnăvit o actriţă fabuloasă, uriaşă, Coca Andronescu. Şi, pe vremea aceea, nu exista obiceiul: e bolnavă, deci jucăm peste 6 luni. Nu, trebuia să intre cineva imediat. Şi am intrat în două săptămâni, în rolul principal, într-o piesă românească, scrisă de Sidonia Drăguşanu, „Fiicele”. Foarte greu am mai atins bogăţia acelui rol. A fost un rol extraordinar! La pregătire, pentru că pe atunci era aşa ceva, am fost la maestrul Alexandru Finţi. El pusese spectacolul şi m-a luat pe mine. Nu a luat o actriţă din Teatrul Naţional, m-a luat pe mine care eram în anul I. De atunci, din 5 în 5 ani mi-a venit câte un rol extraordinar! Ştii că se spune: „Eh, e greu să-l mai facă cineva!” Maestrul Finţi mi-a spus odată: „E greu să intre cineva după tine!” Acum sunt atât de puţin tânără, încât nu seamănă a lăudoroşenie.

I.V. – Dacă îi întrebăm pe tinerii care vă înconjoară, nu cred că sunt de acord cu asta.

R.M. – Adevărul e că, după fiecare rol pe care l-am jucat din cele din 5 în 5 ani, am plătit cu vârf şi îndesat. Că se plăteşte. Am făcut un recital la un moment dat, „Doamnele domnului Caragiale”. Unora le-a plăcut foarte mult, altora nu le-a plăcut. Era unul bun. Şi a venit Gina Patrichi la spectacol. Iar eu mă plângeam că cineva a spus despre mine că sunt vulgară. Şi ea mi-a spus: „Uite, dacă mă uit cu lupa la ce ai făcut, găsesc orice defect în afară de vulgaritate. Pe acesta n-o să-l ai niciodată. Dar, pentru ce ai făcut, ţi-ai câştigat un loc mai aproape de cer şi trebuie să ispăşeşti!” Asta a fost moştenirea, testamentul pe care mi l-a lăsat Gina Patrichi, care m-a ajutat în viaţă, în aceşti 30 de ani. Am ştiut că de câte ori o să pun un deget în barba lui Dumnezeu, după aceea o să plătesc. Pentru că aşa e lăsat. Totul se plăteşte.   

I.V. – Care e regizorul care v-a pus cel mai bine în valoare? Regizorul cu care v-aţi simţit cel mai confortabil?

R.M. – Confortabil nu a fost deloc, dar cel care m-a aşezat cel mai bine e Radu Afrim. Eram chiar într-un moment de cotitură, când nu mai eram tânără, când trebuia să găsesc ceva. Chiar mă gândeam că o să joc de acum numai roluri mici. Atunci m-a distribuit într-un rol şi am jucat cu el. Chiar două roluri am făcut, dacă nu chiar trei, în care am găsit în mine lucruri despre care nu ştiam. După aceea, când mi-am tradus, erau chiar lucrurile pentru care mă născusem. Foarte bine am lucrat cu Dan Necşulea, care mi-a fost coleg de an, cu Florin Piersic în „Visul unei nopţi de iarnă”. Şi datorită lui, şi datorită lui Florin, am făcut rolul acela în care, ori de câte ori s-a mai apropiat o actriţă de el, totdeauna se făcea comparaţie. Pe urmă l-am făcut şi la radio. La radio l-am făcut cu Caramitru. Iar Caramitru, seara, ducându-mă acasă după imprimare, mi-a spus: „– E greu de găsit o actriţă pentru rolul, cât să o crezi că vine din mahala, că a trăit în mahala şi este extraordinară şi în înalta societate.” El mi-a dat ecuaţia asta şi poate şi din cauza asta mi-a ieşit mai bine. Regizori am avut mulţi cu care am lucrat, dar rolurile au fost astea două, din “Joi.megaJoy” şi ăsta. Iar acum, ultimul rol pe care îl joc la Odeon, din “Republica Melania” – este o piesă minunată, scrisă de o ziaristă din Chişinău, Irina Nechit. Că dacă ai ce juca, atunci eşti şi tu bun. Un rol pe care l-am făcut cu Gelu Colceag. Gelu Colceag a făcut „Regina-mamă” cu Olga Tudorache. „Alex şi Morris”, cu Iordache şi cu Mitică Popescu, şi al treilea e despre vârsta a treia, despre vârsta matusalemică. Şi i-au ieşit foarte bine. E un regizor pe care l-am întâlnit abia acum, şi îmi pare rău, şi care mi-a făcut enorm de mult bine!

Conflictul dintre generaţii s-a transformat într-un război civil

I.V. – Există un conflict între generaţii?

R.M. – Totdeauna. Dar nici nu merge lumea înainte dacă n-ar fi conflict între generaţii. Numai că acum nu se cheamă „conflict”, ci se cheamă „război civil”. Tineretul e cum e, cinic, neştiutor – ca să nu spun un cuvânt mai dureros – needucat, produsul epocii în care trăim. Ei nu sunt vinovaţi. Cei din partea asta, din generaţia bătrână, nu ştiu să se poarte cu ei, decât să fie procurori şi să arate cu degetul. Şi atunci nu are cum să iasă nimic, că nu aşa se rezolvă lucrurile. Noi am terminat Institutul şi am fost ţinuţi aşa, în puf, oriunde ne-am dus, ca oul de aur, să nu se spargă cumva. Adică am fost foarte respectaţi cu o duritate extraordinară. Nu erau deloc blânzi cu noi, dar ne iubeau. Şi simţeai asta, că ei te iubesc. Cei tineri nu fac niciun efort acum. Vorbesc de seria asta, cealaltă. Îţi scriu după aceea: „Abia acum ne dăm seama ce ar fi trebuit să facem.” Înseamnă că şi eu sunt de vină în relaţia asta, că nu ştiu limba care să îi facă pe ei să înţeleagă.

I.V. – A dispărut iubirea aceea, poate. Poate că nu mai vedem actoria, ca şi alte îndeletniciri, ca nişte vocaţii, ci le vedem ca pe nişte prestări de servicii. Cum se întâmplă şi cu profesorii, şi cu alte discipline, alte zone care presupun totuşi un tip de adeziune specială.

R.M. – Am fost invitată la o televiziune să vorbesc despre un actor. Şi acolo era, în juriu, un actor extrem de talentat, adică rar pune Dumnezeu atât de multe într-un actor, care nu face carieră. Apare din când în când ca să pună nişte piper unui spectacol. N-are nimic de-a face cu actoria. În clipa în care vorbeam, pe faţa lui era o bucurie copilărească atât de mare! Era o transfigurare! Deci el are ceva şi omenesc, dar pentru că nimereşti undeva într-un filon de unde poţi să scoţi petrol, aur, pietre scumpe, nu mai poţi trăi în celelalte locuri. Nu mai ai cum.

Binecuvântarea lacrimilor. Despre invidie şi cel mai mare dar lăsat de Dumnezeu pe pământ

I.V. – Invidia între actori e mai mare decât în alte meserii?

R.M. – Mai mare decât la doctori, nu cred. Cred că doctorii nu au, ca actorii, o ieşire la mare unde să iasă răul, să se transforme, să se proceseze. Actorii urcă pe scenă, trebuie să joace şi dacă îl invidiază pe celălalt, şi dacă nu îl place, şi dacă îl urăşte, şi dacă a divorţat de el. Actorii trebuie să facă lucrul ăsta. Eu am foarte mult respect pentru meseria asta şi pentru spectatori, şi pentru actori, mai ales. Pentru că un actor joacă un criminal, un hoţ, are răutăţi, are orgolii, are vanităţi, are bucurii, are candori. Are lucruri care i-au rămas din toate personajele. E o viaţă grea, din punctul acesta de vedere.

I.V. – Trăieşte mai multe vieţi cumva.

R.M. – Cam aşa, dar care sunt înăuntru. Invidia este umană. Lena Constante şi-a scris cărţile după închisoare şi a spus: „În închisoare, cine era bun se făcea mai bun şi cine era rău se făcea mai rău.” Deci e valabil la noi toţi. Nu greutăţile, nu răutăţile ne fac. Pentru nepoata mea am avut nişte cărţi. Şi acum, în Săptămâna Mare, tot îi spun că trebuie să citească. E greu când e aşa cu „trebuie să faci asta!” Într-una dintre cărţile ei, am citit că Apostolii l-au întrebat pe Iisus Hristos: „– Care e cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a lăsat pentru oameni, pe pământ?” Şi Iisus Hristos zice: „– Spuneţi-mi voi!” Unul zice speranţa, unu spune fericire, toţi au spus câte ceva. Şi atunci el a răspuns: „– Multe sunt lucrurile bune, dar există şi durerea. Suferinţa poate schimba sufletul, omul. E cumplită. Arde. Doare. Şi atunci Dumnezeu a lăsat lacrimile.” Ăsta e cel mai mare bun. Că lăsând lacrimile, durerea se topeşte şi poţi să devii mai bun sau mai puţin bun.

Marile talente ale generaţiei actuale. Rodica Negrea, „mai interesantă şi mai bună decât Meryl Streep”

I.V. – Testul lacrimilor. Spuneaţi de George Constantin că îl consideraţi cel mai mare actor român, cel puţin din generaţia dumneavoastră. Dar în plan global, care este actorul care vă place cel mai mult? Din istoria teatrului şi filmului, care este actorul despre care spuneţi: „Uite, aş vrea să joc ca el!”?

R.M. – Tot timpul spun: „Aş vrea să fiu ca ăsta, aş vrea să joc aşa.” De multe ori spun: „Uite, dacă aş juca, aş face mai bine aşa!” Au fost şi actriţe care m-au făcut, în ultima vreme, să spun: „Cred că trebuie să mă retrag, că nu mai sunt chiar aşa bună…” E vorba de Rodica Negrea, în „Ţinutul fierbinte de august”, la Teatrul Mic. S-a făcut şi un film. Joacă Meryl Streep în film, şi Rodica Negrea a reuşit să fie mai interesantă, mai bună decât Meryl Streep. Şi o actriţă de la Teatrul Maghiar, care a jucat în „Rosmersholm” de Ibsen, şi a fost teribilă. Şi încă una de la Sfântul Gheorghe, care a jucat în „Tihna” lui Afrim. Fulop Erzsebet.  Extraordinară! Uite, toate trei au făcut mari creaţii. Eu sunt o actriţă bună, iar dacă eu spun că am vrut să mă las când le-am văzut, înseamnă că erau dincolo de orice limită de bune. Şi nu au luat niciodată premiu pentru rolurile astea. Şi aici e ceva care nu e bine. Sau se dă un premiu pentru întreaga activitate unui actor. Virgil Ogăşanu ia abia anul ăsta premiul. Virgil Ogăşanu e unul dintre marii actori. Cum să nu i-l dai până acum, după 30 de ani?

I.V. – Toate premiile au istoriile lor. Există nişte premii care se dau şi premii care nu se dau.

R.M. – Sunt unii abonaţi la premii, chiar dacă sunt buni. Şi mai sunt unii pe care premiile îi ocolesc.

I.V – Aţi făcut şi teatru, şi film. Cele două sunt complementare? Cât de uşor sau cât de greu se trece de pe scenă în rolurile din film?

R.M. – Un actor e foarte îndrăgostit de film. Toţi actorii sunt îndrăgostiţi de munca de film şi vor să fie un timp acolo, indiferent cum, dar să fie acolo, să joace. Sunt un pic diferite, pentru că e un joc mai fin, mai delicat, mai introvertit. Teatrul însă e mariajul pe care îl respecţi şi, dacă îl înşeli din când în când cu filmul, îţi ceri iertare. Dar teatrul e baza. Teatrul e fericire.

Actorii sunt proiecţia unui dor. Cei mai iubiţi din lumea culturală

I.V. – Din lumea culturală, actorii sunt cei mai iubiţi de către public. Asta depun mărturie şi ca fost ministru al Culturii, şi ca om care merge la teatru şi are relaţii foarte bune în toate segmentele din lumea culturală. Sunt nişte influenceri, cum s-ar spune astăzi. Lucru care se întâmpla şi înainte de 1989, şi se întâmplă şi după Revoluţie. De ce credeţi că se întâmplă asta?  De ce actorii sunt cei mai iubiţi din lumea culturală de către public?

R.M. – Cred că sunt proiecţia unui dor. Cred că oamenii îşi depun ca la bancă dorinţele, gândurile, speranţele. Aşa cum îţi doreşti o rochie Dior, aşa îţi doreşti să ai o anumită alură, o anumită privire. Copil fiind, am şi imitat actorii. Îmi plăcea cum vorbeau, cum mergeau, cum se îmbrăcau. Sunt un model sau ar trebui să fie, că acum nu ştiu dacă mai sunt. Ar trebui să fie un model, pentru că oamenii se adună şi se uită şi vor să fie fericiţi măcar în perioada aia, cât sunt spectatori.

Rolul fascinant al măştii şi obligaţia onestităţii în absenţa măştii

I.V. – În urmă cu câţiva ani, aţi moderat un soi de podcast, cum am spune astăzi. Şi m-aţi invitat şi pe mine acum câţiva ani. E interesant titlul emisiunii, se chema „Chipuri fără mască”. Aţi ştiut ceva, aţi anticipat. Eu am venit în 2017, în iunie. Ce a adus masca în vieţile noastre, în ultimii ani?

R.M. – A adus şi bune, a adus şi rele. Masca nu e ceva rău. Masca aduce mister, că nu vezi cine e, aduce curiozitate, aduce dorinţa de a fi îndrăzneţ şi de a scoate masca; ea îl ascunde pe cel care o poartă. Masca asta pe care o purtăm noi acum mi-a dat foarte multe lucruri bune. Nu ţi se mai vede expresia totală. Chiar mi-a dat un soi de libertate. Masca ascunde ceva şi ascunzi şi tu în clipa când o porţi. Asta la propriu. Iar la figurat e şi mai şi.

I.V. – Aţi avut câţiva ani acea emisiune. Erau dialoguri de profil, în care puneaţi în valoare indivizii pe care îi invitaţi. „Fără mască” semnifica într-un fel „fără secrete”. Era un dialog sincer, onest.

R.M. – „Onest” – asta e cuvântul. Fără mască eşti obligat să fii onest. Eu joc cu studenţii mei, din când în când, scaunul electric. Şi mă aşez prima şi spun momentele în care am trăit odios faţă de ceilalţi, adică ce am făcut eu rău. Sigur că eşti profesor sau ca actor eşti extrovertit şi nu ţi-e greu să faci asta. Şi îi prind pe ei. Unii intră în joc şi se bucură că pot să facă lucrul acesta, adică fac curat în casă, se curăţă, pentru că jocul ăsta asta face. Şi alţii care nu îndrăznesc să facă asta. Şi se mint pe ei mult mai rău decât dacă n-ar fi pe scaunul electric.

I.V. – O parte din emisiune, un tronson al ei se numea, dacă îmi amintesc, „De toate pentru toţi”. Oare nu trăim acum un timp în care avem nu de toate pentru toţi, ci prea mult pentru prea puţini?

R.M. – Totdeauna a fost aşa. Nu cred asta. Îmi plac oamenii bogaţi, îmi plac oamenii îndrăzneţi, îmi plac oamenii săraci. Există o demnitate a sărăciei. Există multe lucruri.

I.V. – E ceva ce regretaţi din ce aţi făcut?

R.M. – Nu. Îmi pare rău! Dar nu regret.

I.V. – Şi, în final, mulţumindu-vă pentru această discuţie, un gând, o urare, un îndemn pentru acest podcast care se cheamă Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu?

R.M. – Joc într-un spectacol la Bulandra care se cheamă „Omul cel bun din Seciuan”, o piesă a lui Brecht. Şi ea se termină urând tuturor: „Fiţi mai buni!” Să fiţi buni! Pentru că e mai uşor de trăit dacă eşti bun.

I.V. – Mulţumesc mult pentru această discuţie! Şi vă mai aştept!

R.M. – Da, mai vin!